rugă...

Căzut-au ani
ca o ninsoare
Și numai Doamne Tu mai știi
câți au trecut
și cât Te doare...
Atâtea armonii pierdute
Atâtea bucurii nespuse
lovesc al sufletului geam...
și recele de-afară
îmi mai spune
cum era odată...
Neprețuit balsam
E vorba Ta ce-mi spune
cu fiecare răsărit
(rostit într-un apus)
că va veni un mâine
ce nu va ști oprit...
Și colțul de minune
încă o dată s-a grăbit
și s-a-ntrupat
în fulgul alb de nea
ce mi-a căzut în palmă...
și m-a găsit
ca rugă
spre Tine încolțit...
mă cheamă...

parfum...

Stropită-n lumină
Pe noapte de jar
E clipă senină
Ce trece spre an
Spre risipă de har...

Parfum de netimp
În vorbele viață
Ce se-aud din cuvânt
În Cuvânt
în mine și tu...
Iar mâine
din neștiutul ce-n față
se plămădește
în drum
va învia în voință
în buchet de pământ
răsărit în palmele Lui...
Și-o clipă străină
risipită-n lumină
va fi vorbă viață
în tine și eu:
parfum de netimp...
Dumnezeu...

îngheț...

Am încercat să-ți spun
Iubire
Că zborul nu mi-e mers
e visul meu
într-o jertfire...
Că recele de-afară
e amintit în norii
cu umbră de soare...
Iar urmele lăsate-n zăpadă
căzut-au din cer...
sunt urmele zborului meu
când aripile au înghețat
în neprivirea ta...

Cuib...

Privesc
zăpada
ce se ține agățată-n ramuri
Odată cu căderea ei
se pierde-n albul prea comun
pășit de noi cu nepăsare...
dar cuibărită-n deget de copac
păstrează taină
privirii
a doi necunoscuți
uitați și ei
pe margine de an...

și rugă este
cuibul de zăpadă
ce se înalță
înspre cer de amândoi
și în a timpului cascadă
o să rămână
amintire spre apoi...
o ramură de primăvară
cu gust de noi...

repere...

Aștept
cu soare măcinând în taină
ultime secunde dintr-un an.
Nu a uitat că-n armonii
mai poate amâna
un vis
și plânsul nopților târzii
purtat în valurile
sufletului
imens ocean
ce îmi desparte țărmul
existenței
de al iluziei trăire...

Ce dor crescând
pășește peste gheața timpului
sub fulgii calzi
din amintiri.
Se-ntruchipează-apoi
în chipu-ți mirosind a verde...
și când cu buzele-ți atingi
mănunchi de gheață
se-aude răsăritul
ce zgârie imensul cer
și în culori răsfață
trăirea fără timp...
Repere
fără glas
din visul meu mister
pe buza-mi tremurândă
din înviere...

ceață-n armonii...

O ceață cade peste spini
sub tălpile fierbinți
ale pustiului imens
Ghetoul albului din zâmbet
mai speră să trăiască
în iluzie...
în sens...

O ceață cade peste ochi
când zilele s-au adunat
ori s-au pierdut
uitându-se că-n noi
e numărat...
și clipa de apoi
e ultimul noroi
știut...

O ceață cade peste tot
ce a rămas în praf.
Ecouri, vise, căutări
trezite-ntr-un trecut
ce a murit
când toți plecat-au
sau poate numai eu...
adânci chemări...

Mumifiați în armonii
pereții zâmbetului meu
îi mai privesc
cu ochi îmbătrâniți
de timpul sufletului meu pustiu
și din abis
un praf aduce înapoi
visare, viață și chemări...
O ceață cade peste ce am scris...

întrebări...

Zenitul nopții de aici
E răsărit în altă parte
Iar vorbele-ți rostite
Sunt viață inimii ce bate...
Peste imensul rece din ocean
Peste tăcerea dintr-o glăsuire...

Se umple vasul
Cu rugile atâtor veacuri risipite
Ne suntem dumnezei
într-un sfârșit
oprit în cruci peste morminte...

Răbdăm în 'bucurie'
orice jurământ
chiar de-i prostie,
neînțelepciune,
risipă-n
nebunie spre ruină
Pe geamul nopților
cu umbră de lumină...

Ne-am luat înțelepciunea
singur dumnezeu
Dar ne topim în întrebări
când nu putem rosti
cu ce folos trăim spre mâine
când univers de lângă noi
ne dăruiește armonie
în orice amănunt...

Se maceră
fără vreo urmă de răspuns
În ulița cugetătoare
Mireasma lacrimii
din ochi închiși
sub ultima îmbrățișare
Căci dinspre moarte
există măcar unul
ce s-a întors
spre-a fi din nou ca noi?

ecou

Ecou...
Atâtea șoapte într-o clipă...

Și tot să văd
În rima verdelui din zare
A lumii stinse buze-n sărutare.
Ce caldă-i încleștarea morții
Pe cripte unde nici măcar
În întuneric nu mai mori.
Iar treapta urcă
Doar ca să cobori
În albul spus atât de rar
De umbra îngerilor
Ce-au venit...
Și n-au putut pleca...

Aud privire ce pășește
Pe albul aripilor ce s-au strâns
S-acopere durere ghemuită
În lacrimile ce au plâns...
Iar clipă îmi inspiră
Fuga mea rostită
Pe pojghița de gheață
Lăsată peste urma mea...

Tablou
În care vocea ta e vie
Și gândul meu în tine-i faptă
Îmi dă culoare
Și-mi îmbie
Prefacerea spre infinit...

Atâtea clipe într-o șoaptă...
Ecou...

clar de luna

Ce triste-s zidurile ce se-nalță
Spre norii palizi, pământii…
Și mersul meu
pe clipele trecute,
din a fost odată
mă fac să văd
pe țărmul meu pustiu
parfumul tău
ce-n altădată
îmi revărsa iubire
în priviri
cum numai eu îmi știu…

În ritmul armoniilor trecute
Mi te privesc, cum te priveam și ieri
Și zâmbet încolțește-n gânduri multe
Iar recele îmi spune primăveri…

Te port cu mine
Clipă de-mpreună
Și chiar în noapte
Când totul din lumină moare
În mine iți păstrează sărutare
Iar albe șoapte
Îmi descriu cunună
Pe buzele
Atâtor rime
Din clar de lună…

Urmă cu.... infinit

Ce trist că-n mâine
Îmi ești cuvintele uitate
Iar proaspătul mi se răsfrânge
Pe malul clipelor
Ce-mi sfarmă țărmul
Dorului visat
Ce încă plânge...


Mă vei găsi printre cuvinte
Sau vei găsi nimic
O urmă strânsă în nisip
Și-n ea un infinit
Murit...
...subit...
În gândul ce-mi ridic
Din apele rămase vii
În ochii dimineții...

Albastrul pleoapelor rămas tăcut
Îmi adâncește neștiutul
Și gândurile ce-am avut
În minele străin
Mă strigă iar în începutul
Pământului cu strop divin
Ce-n moarte își renaște strălucire
În umbra mersului
spre nemurire...

Rază arsă-n soare

Sunt un "ceva" din ce "n-am fost"
Şi un "n-am fost" din ce puteam să fiu
Sunt doar puţinul din imensul gol
Rămas ca umbră cerului pustiu

Sunt rădăcina ce n-a reuşit spre soare
Să îşi înalţe drept tulpina
Sunt sângerarea dintr-o rană care
Îşi curăţă prin ea rutina...

Sunt vorbele uitate nerostite
Sunt apogeul spus doar în visare
Sunt zborul ultim îmbrăcat în ceară
Topindu-se în drum spre soare...

În clipa când nu sunt... exist
Şi în tăcerea mea găseşti cuvânt
În vorba mea vei şti ce sunt
Ca-n răsăritul îmbrăcat în vânt

Ce-am fost? O rază arsă-n soare
Ce sunt? Mănunchi de gânduri sângerânde
Şi ce voi fi? Cuvinte lăcrimânde
Păstrate în a timpului visare...
Ca o vecie-n revărsare...

Plânsul nemuririi...

Şi plouă dincolo de nori
Şi gândul îmi zideşte glăsuire
În palme nasc nemuritori
Pe tâmple-mi plânge nemurire...

Mă-ntreb de ce să scriu cuvinte
Când s-au tot scris şi încă se mai scriu
Ce mai e nou sub putrede morminte
ce mai respiră fruntea sângelui pustiu?

Am scris despre a noastră glie
Am admirat înalţi stejari
Dar ce folos că-n astă Românie
Începi să mori la umbra celor mari...

N-am scris de-albastrul bucuriei
N-am scris de soare sau de jar
În ridurile scurse dintre ani
Îmi strigă viaţa în privire tot mai rar...

În umbre viaţa mi se scurge
Şi tot în ele se adună
Ce trist că-n noapte întuneric curge
Şi-n dimineaţă nu mai este lună...

Pe tâmple-mi curge nemurire
În palme nasc nemuritori
Şi gândul îmi zideşte glăsuire
Şi plouă dincolo de nori...

dar eu rămân...

Ce fain e cer ce-aduce a trecut
Cu fiecare nor pictând o glăsuire
Cu vânt ce-a rătăcit prin verde crud
Și raze roșii în amurg
Născute din privirea noastră
Amintire…

Ce gust frumos de primavară
E vorba ta citită-n an trecut
Când inima-mi întâia oară
Făcea pământ necunoscut
Așezământ…
Ce îmi bătea când mâna ta,
tacut... strângea în palme clipe
din frumosul colț de cer
Căzut pe-al meu pământ…

Citesc în astăzi clipele de ieri
Și sângerează ochii în cuvinte
Și știu sub timp cum pleoape obosite
Se-nchid și se deschid privind șoptite
Săruturile din apus…
De lângă locuri neumbrite
De oameni
Și de gând…

Dar nu mai este ieri…
E astăzi…
Și frunzele sunt palide înspre mormânt
și ploaie este rece în privire
și mersul meu spre visul sângerând
mi-a mai rămas
când vântul mă imbracă-n picurii
de pe pământ…

cu gândul rătăcind
mă plimb pe străzile cetății așezate pe coline
pe lângă cei ce vin aici
să nu mai fie ce au fost
ci mult mai sus…
si-n timp ce ei tot urcă
eu rămân
pe buzele ce au rostit în lacrimi
tăcerea mea…
din numele-mi murind
pe ochii tai…

cer... (de)sub lacrimi...

Nu-i timp să mai vorbim despre iubire…
E demodată
Și aduce lacrimi
E așezată sub un verde în șoptit
E ruginită sub priviri
Ce înainte s-au iubit…
E amintire…

Suntem găsiți ca vinovați
Sub cerul ce a strălucit în ieri…
Cu gând frumos spre infinit
Ne-am adunam în primăveri
Și imediat ne-am risipit…
Am tot sperat că în iubire
vom fi sculptați…

Și clipele ne macină în căutări
Iar ploaia ne e lacrimă și viață
Ne ducem tot spre nicăieri
Și ne mândrim că suntem cavaleri
Cu clipe înnodate-n fir de ață
Și în visări…

Mi-e dragă lacrima căzută timpuriu
În ea doar orizontul mi-este frate
Din moartea ei, răsare iar trăire
Și unora li-i dată s-o respire
Doar pentru mine a ramas departe
în nemurire...
în prea târziu…

a fost odata...

SI am plecat
Si nu mi-ai spus ca simti durerea mea…
Ca ochii striga-n marea de pe cer
Sa iti dea lacrimi
Si mister...
Si pier
Cu mine gandurile tale
Si ale mele se topesc
In ea....

Si ai plecat
In urma am gasit din lacrimile tale
Erau cazute pe un strop de verde
Si cerului ii spun
si nu ma crede
Si ma priveste cum agale
Privirea mi s-a intunecat
Acolo unde m-ai lasat...

Si nu mai vad...
Insa m-atinge amintire
Acolo langa manastire
Sau langa muntele de nard
Sau inspre piatra ce udata
Adapostea in taina doi straini...
Intr-un “a fost odata...”
Dar ma obisnuiesc
Cu plansul intre trandafiri si spini
Ce nu te va uita...
Imbatranesc
Si verdele-i tarziu...
Cand nu mi te mai stiu...

Pe cioburi...

lumina luceste in cioburi de sticla
ce imi zgarie privirea
si necunoscutul
imi mangaie parul...
grabindu-i iarna...

fug...
poate voi ajunge eu primul
inaintea privirii de peste ani
si inaintea terminarii visului...

pictez...
pe cer un soare ce nu mai apune
pe noapte
o luna ce nu are soare...
iar stele
raman...
sa pot simti
vesnicia...
numarandu-le...

imprumut verdele crud
si stralucirea privirii tale
sa retusez trecutul
acolo unde nu te-a avut...
si viitorul
acolo unde ne-am despartit...

iar buzele tale
ma trezesc la rasaritul
unui ciob de realitate...
ce spini aveau clipele
fara tine...

prea tarziul unui...tarziu...

Ma simt izgonit in propriile-mi ganduri… privesc noaptea chiar cand isi striga linistea deplina… ea ma priveste, trecut de doisprezece… Privesc somnul inocentei, cum respira.. si nelinistea parca imbratiseaza inocenta si o face mai linistita… adun cuvinte, cat sa imi cante somnul pe care l-am pierdut, si mintea treaza aduce cu ea tristetea de a atinge ceva, si dupa aceea a-l elibera, tocmai ca sa ramai cu deplinul acelui moment in care tineai strans acel ceva... cuvinte fara noima ti se pare ca citesti, straine... si intr-un fel asa este.. doar sufletu-mi poate descifra ce am scris... oare?
Din cand in cand ma intorc in camera unde inocenta isi continua somnul... de unde sunt aud nelinistea strigand... ma deranjeaza... nu si pe inocenta...
Noapte ma curteaza pentru a ma imbratisa... ma simt privit... si ma sperii... Inchid pleoapele mintii, tocmai cand eram gata sa mai scriu ceva... Aud bataile trupului meu frant... si ii simt strigatul disperat de a incerca sa doarma. Totul doarme, afara de mainile care incearca sa mai sfasie putin negraitul... Cu o ultima staruinta mintea incearca sa mai sopteasca ceva, inainte de a adormi... E tarziu... e prea tarziu...

urme...

Ce lasă-n urma lor pe cer
atâtea mii de păsări călătoare
de vremea işi acoperă
cu haină rece
caldura cea cuceritoare?

Ce are ploaia-n lacrimile ei
de face frunza dintr-un verde crud
în galben.. iar apoi maron
şi toate fără vreun creion
să le picteze moartea lor...?

Ce are toamna
de reușește să desprindă frunze
şi să le smulgă haina la copaci
parcă ar fi in junglă vraci
ce biruie şi vântul cel de vară
şi rupe frunze făr' să doară
decât privirea ce omoară
doar să răsară
în mine viaţă...
în tine dor...
de primavară?...

re...

Când zeii plâng şi ceru-i lună
Priviri spre mâine strălucesc tăcut
Ar fi un vis ce nu se mai amână
Şi zâmbet năpustit spre un sărut...

Sunt gânduri ce aşteaptă-a fi rostite
Şi ziua nu mai vrea a se opri
Sub nori se împletesc cuvintele şoptite...
Puţine ce vor şti a supravieţui...

Aştept ... şi dimineaţă încă mă rasfaţă
în tine, chip frumos furat din primăveri...
O poezie... şi pe verde se agaţă
Cuvintele... ce se acoperă din nou cu ieri...

Aleasă plăsmuire stă strivită în apusul
Unei aşteptări... ce nu ma infioară...
Păstrez în mine totul... Ce dulce e sărutul
Plutind pe cântul corzilor de pe vioară...

omagiu sub cer de 14...

Ne naștem și murim fără cuvânt
Le spun doar alții în ”aleasa” plăsmuire
Poate tăcerea ar fi fost un bun așezământ
Și mult mai înțeleaptă pomenire

Divinizăm când moarte ia de langa noi
Și curg cuvinte multe ca postfață
De ce nu avem fapte când eroi
Își macină în clipe a lor viață?

Când chiar pământul tace, noi vorbim?
Chiar nu-nvățăm nimic din grea durere?...
În clipe... va suna refren sublim
Căci viața ta, în noi, ne-o cere…

taciune... intr-o dimineata

ma simt strain strivind secunde
ce-n armonii gasesc jertfire
ca-n maine clipa e... oriunde
iar eu astept in nemurire...

de ce rpivirea-ti e prea rece
si arzi in mine stropi de gheata
de ce trairea ma petrece
taciune ars in dimineata...

ce greu privesc cum aerul sageata
in umbre urme de-ntuneric
ce n-au murit cand roua luminata
plangeau de dansul luciferic...

e liniste...si praf din stelele uitate
mai lumineaza o privire inca-o data
si-ntr-o clipire se succed momente
dintr-o iubire ... nedatata...

clape

Ma furisez sub coltul unui gand
Ce s-a uitat pe sine intr-o poezie
Strivita in tacerea unui cant
Ce se jertfeste-n armonie...

Si cand in clape el zareste zbor
Se risipeste in suspinul
Mainilor ce imi sculpteaza viitor
Clipind in rima lor deplinul

Si-apoi o foaie-ngalbeneste
Viata ce se vede-n negru
cu fiecare nota ce-mi rosteste
Cuvant din gand funebru...

Astept privire sa respire
Mana obosita-n gand profan
Si o clipire-n amintire
Va invia pe clape de pian

Ce se jertfeste-n armonie
Strivita prin tacerea unui cant
Uita-n praful dintr-o poezie
La umbra unui gand...

Suntem cea mai firava expresie a unei realitati... Definirea noastra ne este pe cat de incitatnta, pe atat de straina de existenta...

EU sunt... Adica, acea clipa, ce inainte ca sa o termin de respirat, de visat se transforma in am fost... Si pe cat de frumos suna, pe atat de dureros ii este pasul descult pe timpul nostru... Adica, odata existenta definita, clipa ei o intelegi in am fost... Si pe cat de frumos e prezentul, prea scurt, pe atat de imposibil este de schimbat am fost... Cate nu am incerca sa schimbam... si cat de rece ne este izbirea de prea usoara trecere in trecut..

Viata noastra este un joc interschimbabil intre cateva verbe… As vrea sa fiu…. Sunt… Am fost…

Intre aceste simple cuvinte, se incheaga o complexa existenta…

Viata noastra e un continuu as vrea sa fiu… Orice nazuinta, orice speranta, orice vis, se aciueste acolo, sub caldura unui viitor, ce ne-a lasat in mainile noastre, dalta pentru cioplire… Cu cat, jos se strang aschiile din noi, cu atat as vrea ni se pare al nostru, si absorbit, ne si mira ca putea fi la viitor… Acum SUNT… Ce frumos suna! Sunt unde mi-am dorit… Si prezentul, parca, macar in scris, te pastreaza pe varful de vis…
Sunt, proaspat in tagma unor altfel de oameni, pentru mine, mereu cu aura de altfel, si totusi, cand sunt mi se pare ceva natural, ceva ce nu te face mai altfel decat mai inainte… Sau cum spunea S.K. tocmai pentru ca “suntem neschimbati, dar am ajuns aici schimbandu-ne…” Si in timp ce scriu… aceasta fila este absorbita in trecut…
Am fost ma va defini de acum; am simtit, am respirat, am auzit... Si dupa ce voi lasa prezentul sub caldul turbinelor unei pasari de fier, dupa ce norii imi vor imblanzi privirea, dupa ce oceanul imi va invinge spatiul, si pentru cateva ore imi va spune cum arata infinitul, voi realiza altfel importanta acestui vis... Si efemerul a ceea ce adunam in cuvinte, ca fiind viata... Si poate mai am timp sa mai vad ultima data, fereastra unde mi-au batut in geam minutele, si sa mai respir aerul, unde cuvintele se jucau in privirea mea, si unde mainile incercau sa le dea un sens, sa le dea o valoare... sa le dea eternitatea...

stropi de tine...

am vrut sub cer de mai a-ti spune
cum gand de noi, rasare din izvor
nici ieri, si nici "atunci" nu pot apune
in tara noastra... fara viitor

am vrut pe cer albastru stropi de tine
sa vad mereu, cand ochii mi-s soptiti
iar din frumos sa planga-n ceara
culori din clipa cand eram opriti...

pamantul umed ma petrece
si urma las spre nicaieri
ce-am fost in proaspat inoieste
un astazi, respirand a ""ieri"...

mi-e dor de locul tau din mine
mi-e dor de vorba ta din noi
cum as putea sub cer ruine
sa stiu pamant sub amandoi?

cand somnu-i rece

Candva, in timpuri departate
Cu inimi frante, si iertate
Cu liniste deplina-n noapte
Taceau si soapte...

Cu rana-i prea insangerata
Paseste pe albumul noptii
Asa ii sunt ei sortii
Prefata...


Ofera dar in intuneric
Traieste, dar in noapte-adanca
Respira umbra mortii
Feeric

O vezi doar de e somnul rece
Te bucuri, dar aduni tristete
Ca ea e neschimbata,
iar peste tine timpul
trece...

(in)gheata... din zbor...

candva... vazut-am cum lumina
pe-o raza de paianjen se petrece
m-am dus sa o ating,
si-am inghetat, cand am simtit ca-i rece...

rasare cerul, iar pe soare
nispul matura in praf... misterul
si vantul tremura si moare
de ce-a-nghetat in taina cerul?

in gheata... misc cu greu aripa
sa pot muri in viitorul
ce pentru mine plange clipa
ce-a risipit in zdrente... zborul

vas de vise si erori

nu cer compasiune
cand simt ca viata langa mine trece
ca tineretea mi s-a conjugat
in rece...

ajunga-mi norii de granit
si mucegaiul ce-l respir
prea plinul nu imi e dorit
e tot mister...

in vas de vise si erori
se-aseaza infinitul
iar eu culeg ce curge din prea plinul
de nemuritori...

a lumii trista splendida pictare...

durerea sta ingenuncheata
in marea trista-a fericirii
flux si reflux ating trairea-i
sub clar de cer insangerata

nu-i nimeni sa-i picteze cer albastru
nu-i nimeni sa-i zambeasca-n imprumut
e drumul ei, ce sa-l urmeze
un ultim drag sarut

cand fiecare clipa striga in tacere
ca ea durerea, strange-n imbratisare
zambesc ... si simt o adiere
ce naste o carare...

putini se-ncumeta sa o urmeze
caci e urcus, si-s vai adanci
si soare nu-i sa-nsenineze
Lovirea ta de stanci...

dar cand ajungi sa-ti taie rasuflarea
a lumii trista splendida pictare
culorile le vezi prin ochii ei
ca ea ti-a fost salvare...

sub clar de cer insangerata
flux si reflux ating trairea-i
in marea trista-a fericirii...
unde durerea sta ingenuncheata...

cand muritorii dorm in pace...

cortina noptii se deshide
si luna sfarma-n ea privire...
manunchi de viata si emotii
imi destinde
amintire
si plansul sortii...


framanta norii sub grairea
tremurului de sub noapte
si vant imbratiseaza taina
din trairea
de departe...

imi tot repet ca e tarziu
ca muritorii dorm in pace
dar mie-mi suna vers
si nu il stiu...
si tot nu tace...

se zbate-n mine franta-mi alergare
si pleoapele isi vor arvuna
somnului deplin...
dar nu le dau crezare...
sarutu-i lin...

in urletele insomniei tulburate
se-mpamanteste-un cer sub pleoape
si-si cauta tributul la strainul lepadat
ce sta si bate...
si cat e de aproape...


e plansul sortii...
amintire
imi destinde
manunchi de viata si emotii
si luna sfarma-n ea privire:
cortina noptii se deschide....

am fost... in ce vei fi...

Cand eu nu stiu ce sunt
"am fost" nu a putut trai
si paru-mi e carunt...
de ce imi spui:
ai fost... dar ce vei fi?

dezgrop sub clar de luna
nisip de amintiri
sunt oaspete, nu gluma
ca nu mai am simtiri...

ce-am fost, gasit-am tot aici:
pamant printre schelete
si-o vorba imi grai
in scris pe un perete:
ai fost... dar ce vei fi?

se cantaresc secunde
pentru a mi se defini "a fi"
Cum... sau de ce... sau unde?
Nu ii voi rasplati...

ma vad traind la urma
iubind, iluzie sau vis
ma va iubi, citind
macar ce-am scris?

Venita sa imi amani plecare
stiind cat mi-a fost dat
Ti-a mai scapat o cautare
De-aceea-ai intrebat...

Cuvinte nu mai poti citi, nici scrie
sa rup vecii doar pentru mine clipe
nu pot nici indrazni...
dar imi rasuna timp de impreuna...
si... intrebare... ce vei fi?

cand maine ma-n fioara
tocmai ca nu il stiu
cand vise stau sa moara
eu imi doresc... sa fiu!

strainii plang la porti de Paradis

strainii plang la porti de Paradis,
Ca frumusetea este trecatoare
ca dupa orice vis
ramane doar ce doare...

si vorba dulce a apus
de ce n-a stat doar rasaritul?
chiar nu mai e nimic de spus
s-atinga infinitul?

un chip prea drag zambea in tristul
chip de calda ceara
L-a modelat in necuprinsul
prea rece de afara...

s-a imbracat in lacrimi ceara
sa nu se pravaleasca
cu gandul ca e grea povara
nu poate s-o priveasca...

Pe cer luceferi misca cerul
Si jos, privesc cautatorii
De ce lasi in amar, misterul
Gustat de ei, nemuritorii?

ramane doar ce doare...
ca dupa orice vis
Ca frumusetea este trecatoare
o spune plansul lor la porti de Paradis...

r e v e d e r e

crampee dintr-un vis tacut
sub cer albastru din izvoare
sub caldul unui ras de soare
mi-ai daruit ca la-nceput

privirea ta ca un parfum
se joaca-n firicel de sarutare
iar gand sadeste-n zare
un praf din altfel drum...

iar m-ai atins... imbratisare
cu fiecare vorba risipita
aripa franta, neoprita
decat in ultima suflare...

suntem din nou in clipa impreuna
si stele-n noapte ne sunt rasarit
din praful noptii iti astern grabit
tacerea sub un clar de luna

timp străin...

Am răsărit odată cu lumina
Și-am stat ascuns în fagurii din nori
Izbit de frumusețe ce nu piere
Călătorind pe lângă galaxii și sori...

Am sărutat zenitul prea târziu
Plângând de clipa lui prea scurtă
Și ziua o să fie tot în noapte
Simțind răcoarea-n respirație abruptă...

Încărunțit-am în privire odată cu apusul
Știind că am atins în viață prea puțin
De ce s-a răsucit în taină fusul?
Și timpul mi-a tot fost străin...

cerul crește din pământ...

Se simt sub tălpi cum pietre stând
zâmbesc sub ceață de rugină
e toamnă-afară și un gând
scăldat în rouă mă-nsenină...

În piept trăiesc doar pentru astăzi
Și simt parfum de revedere
Cu tine-n aerul din dimineață
Simt viața - strop de recreere...

Gonim...să prindem cât mai multe clipe
Furăm priviri cât pentru-o viață
Aștept ... mă cauți în șoptire
Și-n tâmple crește iar verdeață...

Clipesc în tine... nemurire
Frumos întruchipat în orice amănunt
Te risipești în ea... trăire...
Și cerul crește din pământ...

dincolo...

Mă zbat în gând, indiferent,
Sub ochi trufași, și glas armonios
Încerc să fiu în "eu", absent
Departe de vreo umbră din frumos...

De ce sunt eu aici? E un mister.
De ce-n parfum e cântec? Nu prea știu...
Mă regăsesc pierzând, când sper
Că armonia nu e plăsmuită-n prea târziu...

Dacă vreodată înspre tine va ploua cu cânt
E datoria ta să îl respiri
Îți va sădi în suflet un avânt
Și zbor vei defini spre nemuriri...

Frig... sub vorbă nerostită

Clipesc încet, când noapte trece
Tu nu eşti, să-ţi aştept privire
Îmi scriu durerea-n vers, ce rece
Va sta citit spre nemurire…

Din ore picură trecutul
Şi stâncă strigă spre niciunde
În mine aflu neştiutul
Înstrăinat fiind … nu se aude

Am tot sperat o vorba şi atât
Dar m-a îmbrăţişat o umbră nedorită
Şi m-a împins în viitor înfrânt…
Şi-i frig… sub vorbă nerostită…

Trăiesc în ieri fără vreodată
Să mai visez ce o să fie…
Pe cer nimic nu-i mai curată
Decât durerea dintr-o poezie…

Journey...

Life is a stopping place,
A pause in what's to be,
A resting place along the road,
to sweet eternity.
We all have different journeys,
Different paths along the way,
We all were meant to learn some things,
but never meant to stay...
Our destination is a place,
Far greater than we know.
For some the journey's quicker,
For some the journey's slow.
And when the journey finally ends,
We'll claim a great reward,
And find an everlasting peace,
Together with the Lord.


Viaţa este un loc de-oprit
O pauză din ce-o să fie
Loc de-odihnit pe astfel drum
Spre dulce veşnicie

Avem cu toţii fel de fel umblări
Trasee diferite să urcăm
Am fost meniţi câte ceva să învăţăm
Dar niciodată-aici să stăm

Finalul nostru este-un loc
Imens in altfel, de ce ştim
Sunt unii c-un traseu mai scurt
Şi alţii îl parcurg deplin.
Şi când călătoria în sfârşit ni s-a oprit
Ne cerem o răsplată
Şi ne găsim o pace fără de sfârşit
Lângă al nostru Tată.

(still translating...)

cer.. de ieri

Plânge sub pietre aerul nestins
Şi recele ce macină murirea
Rugină parcă s-a întins
S-atingă-n frunze fericirea...

Sub tălpi, un verde vrea sa meargă
Iar părul piaptană albastru
Zăpada nu îşi mai aleargă
În fulgi căderea dinspre astru...

Închid în viitorul meu trecut
Ce a murit fără să fie
Şi parcă totul nu a vrut
S-audă altfel într-o armonie.

E gheaţă clipa ce-mi rămâne
E mort prin mine cânt şi rugă
Cât aş fi vrut sub cer de mâine
Iubirea să nu fi trecut pe lângă…

Dar ani vor trece peste mâine
Te voi privi în ieri departe
Ce aproape-mi eşti de-atunci oriunde...
În amintiri nimic nu ne desparte...

lacrimi prea curate...

Pe-un verde crud uitat in ieri
In zambet se revarsa amintire
Pe-un colt de lume si de nicaieri
Se-aude un ecou, dintr-o traire

E altfel viata dinspre maine
Si mainele e altfel din trecut
In clipa, ce imi mai ramane
Spre altceva decat durut…

Un alb imi mangaie privire
Si o tacere imi acopera un gand
Sapat cu moarte-n nemurire
Pe-o fila din cuvant plapand…

In ea, un zambet se rasfata
In mers spre alte departari
Cand imi vorbeai de ce-i in fata
Sub tarmul tau de cautari

Iar ce atunci era doar viitorul
Acum ti se rasfata in realitate
Inchin spre tine altfel zborul
Din lacrimile prea curate…

plăpând respiro...

Îmi mângâie privirea noaptea
cu liniște de stele tremurând
lumină caldă sfaramată
spre noi în rece tot curgând…

aud sub raze de lumină
privirile atâtor călători
ce-au respirat plăpândă vină
de-a fi spre noi nemuritori...

Și stim că faima-n lume trece
Dar nu putem strivi murirea
Și cât de altfel ne petrece
În mâine neștiut, trăirea …

O clipă însă nu știe să moară
Când tu spre mine ai știut jertfire
Știind că mult o să te doară
Să-ți risipești deplinul în iubire…

lacrimi în tăcut...

prin taina nopții dinspre mâine
vor trece lacrimi în tăcut
îmi ești în infinit oriunde
chiar daca mult va fi durut

speranța zgârie lumina
născută sub aripa sorții
sub fulgi mi se îngână vina
că nu iubit-am cerul noptii...

tu esti, iar sub privire caldă
mă frângi spre tine ca-n trecut
în lacrimi... mult îmi ești de dragă
și te iubesc… în cântec neștiut…

praf...

Am cules fructele unei mulţimi
ce râdea spre niciunde
cu gânduri de nisip spălate de sânge
curs de la începutul morţii în gândire...
Sunt Pilat... Mă spăl pe mâini
de prostia lor, şi a mea...
că exist, când cei buni mor... că merg, când poate zborul mă putea respira...
Mediocritate... când sunt între mulţi simt paloarea frunzelor ce îmi colorează tâmpla, şi îmi îmbătrâneşte aerul pe care îl lăcrimez...
Sunt un fir de praf pe colţul unei arhitecturi vechi...
M-am rătăcit în trăirea aceasta fărâmiţată din gândurile acelea, de atunci...
M-am rătăcit din visul acelui arhitect ce a văzut nemurirea,
şi sunt o reverberaţie a loviturilor de daltă
ce ciopleau viitorul...

neputință de erată...

Aș vrea să fie numai ploaie
Să spele lumea de păcate
Să îngropăm războaie
Toate...

Aș vrea să fie veșnic noapte
Să nu se vadă răutate
Să fie gândurile-n somn
Curate…

Aș vrea să fie numai gheață
Pentru-ale noastre inimi piatră
Zăpada să le mai înmoaie
Încă- odată…

Aș vrea să fie toamnă pururi
Să cadă frunzele durerii
Și dezgoliți să frângem râuri
Serii…

Aș vrea să fie numai răsărit
Ca începutul să nu se sfârșească
Puterea soarelui de neoprit
nepământească…

Aș vrea să cânte păsările viață
să fie veșnic primăvară
Să știm că am murit și-am înviat
… A câta oară?

Ce mult aș vrea să pot să vreau
Și să încep o pagină curată
Să nu mai scriu ce zile n-au
Erată…

iluzii...

de ce să cred că timpul are spațiu
sau că există spațiu fără timp
când cerul ne șoptește doar albastru
indiferent de anotimp...

de ce să cred că sunt oceane
ce vor să depărteze un pământ
ce-a vrut să știe-mbrățișare
dar s-a născut nu prea curând

de ce să-mi spui că o iluzie-i dezastru
că viața este în trăire
când doar acolo mă văd astru
îmbătrânind în nemurire...

de ce să spui că nu se poate
din noi să fie o simțire
doar pentru că un țărm din ape
ne spune altfel glăsuire...

de ce să știu suspinul viață
ce o privesc într-un apus
când fiecare dor în dimineață
așteaptă răsărit, ne-spus...

de ce doar ziua se văd norii
și noaptea când se văd ne fură stele
ce vor să strălucească și visării
înmugurire în priviri din ele...

de ce doar zâmbet de copilă
mai poate răspândi o dimineață
de ce în timp nu este filă
ce să rămână doar pe față?

tacere...

tacere...
mi-ai luat ce-aveam mai valoros...
sudoare sange-n tample semanata...
si lan din albul norilor
in lacrima
ce plange tulburata...

durere...
in inimi bate o iubire
ce-n fiecare strop din a ei viata
nu a putut avea sfarsit...
si nu il va avea...
dar nici traire
nu-i in fata...

re-creere...
in fiecare lacrima
din rece...
o amintire... un cuvant...
a mai ramas?
ohh... da...
sunt flori
ce le stropesti cu lacrimi
peste al meu mormant...
cu grea tacere...
ca un cant...

petale...

pe-o palida secunda
in nu stiu
un chip chema spre el
tacere...
erau atat de multe amintiri
atat de multa roua din trairi...
dar clipa
e acum pustiu...


o ea...
aleasa armonie
intre frumos, strivit pe vesnicie
si sublim...
ce n-are cum sa fie
privit de el...
biet
ratacit... spre infinit...


nisipul
ii atinge ochii...
si lacrima
din el rasare
atunci cand gandul lui
si vorba
si totul...
in el...moare...



o palida privire...
in secunda...
da' o stiu...
a vrut a saruta in ea strain
...
un gand...
o oaza...
in pustiu...
...
si e amurg...
iar peste trupul lui
petale curg...
din amintiri...
....

mireasma unui vis...

Pe geamataul unui strop de ploaie, imi privesc peisajul ce ma invaluie in cadere... Sunt desprins din buchet de nori, ce nu si-au mai putut stapani plansul... Urma lasata de mine prin aer, o vad doar eu, prin ochii nemuririi... Cad pe fruntea ta, printre bratele ridicate spre cer, sa cuprida necuprinsul... Nu ma aude decat tacerea, cand iti ating fruntea...Se izbesc in mine sunetele altori stropi care se contopesc cu natura, fara ca cineva sa le atinga existenta...

Pe strop de secunda, incerc sa pasesc odata cu ea, pe ticaitul timpului... Mi se loveste fruntea de tacerea acestor clipe, si mainile isi simt in taina desprinderea de sufletul meu, ce se daruia in cuvinte... Cat de mult ne costa un cuvant, si cata durere ne imbraca firava respiratie, cand il asezam pe un neraspuns... Dar cat de mare trebuie sa fie durerea, incat sa nu poti rupe un cuvant, de teama ca ti s-ar rupe existenta? Imi tremura mana, cand scriu, imi sangereaza sufletul, pe peretele inimii...

Pasesc pe un pamant ce a fost calcat multi ani in visul meu... Privesc oglinzile cladirilor, ce imi straluceau privirea pe buzele unui ieri... Aud oceanul, ce il divinizasem in trecut, pentru ca spre el, curge imbratisarea orasului... Vroiam sa simt nemurirea acestui loc ce nu stie ce-i somnul... si iata-ma contopit in fiece tresarire ce zvacneste in ce numim astazi... Dar nu mai sunt eu... Merg pe aici, respir aerul visului, dar fara mine... Eu am ramas, undeva departe... Privirea mea, inca asteapta un rosu, intr-o buburuza... si un fluture al unor maini, ce dau forma aerului... Mersul meu, inca aude urmele pasilor ce pasesc frumosul in absolutul de revarsare... In acel departe ma regasesc... Pe locul de unde se vede zambetul rasaritului, de unde iubirea invata sa mearga, de unde degetele razelor ating clapele aerului revarsandu-se din nemurire... Acolo, noi, suntem unul in privirea altuia, admirand deplinul... Acolo, respiram coltul de paradis, unde verdele iti dezmiarda parul, si unde albastrul iti mangaie fruntea... iar buzele apusului ne inchid pleoapele...

zbor

Ingenunchez pe culmea unui vis.... in timp ce imi atinge tampla sa imi spuna ca e realitate... Stresul unui urcus, teama de ce o sa fie dincolo, asteptarea privelistii ce iti ia rasuflarea, au adus alb in culoarea chipului... Sunt aici, unde copilaria ma aseza doar in cele mai frumoase vise, unde gandul poposea sa isi alinte viitorul... Noptile devenite zile prin cercetare, putinele cuvinte ramase in afara muncii, si ofrandele inchinate spre merit aduc linistea unui lucru bine facut... Respir parfumul atingerii unui ideal, respir clipa unor zeci de ani... Dar, odata ajuns, imi dau seama ca si altii au facut acelasi lucru, ca era normal dupa o astfel de munca... iar maretia acestui moment, cauta spre zare, unde, poate dincolo de nori, se afla alte piscuri, alte inaltimi... Nu vreau sa cobor de aici, asa ca voi urca...

singuratate...

ce fain ar fi, ca la umbra unei seri, privita dispre univers spre pamant,
sa poti sa observi 'recele' unei stele ce trimite toata caldura ei
spre stralucire... iar ochiul ce priveste, muritorul, gaseste jertfirea
aceasta normalitate...
radacinile cuvintelor asezate aici, sunt asa de adanci, incat fiece aleasa plasmuire de altfel, cuprinsa in cuvinte, lasa rani, in locul unde odata era ceva din mine... lacrimi se saruta in belsug, sa panseze locul ramas... un suflet, ratacit prin altceva, sub avalansa de stiute cuvinte din genii necunoscute, sub aer inghetat din cauza putinei respiratii a privirii, care ar mai incalzi pasii lasati de titani... si cu strigatul geniilor din privirile obosite a entropie, ma vad, singur... "La umbra marilor stejari, nu creste nimic"... creatia, este ceva unic, prin alungarea in nimic, in niciunde... te pune fata in fata cu izvorul nemuririi,
ce atunci cand te apleci sa iti atinga fruntea, si sa iti sarute buzele, te izoleaza de tine insuti, de ce puteai fi, de ce esti... de ceilalti, de ieri, si te arunca in maine... ce maine strain...

de(spre) noapte...

ce frumoasa e noaptea, cand sub mantaua ei, simtim trecerea clipelor...
cand sub atingerea mainii ei, pe obrazul meu, simt in ea, frica si singuratatea atator ganduri... noaptea atator singuratati, caldura atator iubiri, tristetea atator lacrimi...
tacerea atator cuvinte... Ce grea e povara ei, nestiuta de dulcele somn al omenirii,
si vegheata de sangerarea durerii... Ce straini suntem in privirea ei, in plansul ei,
in stralucirea ei, in ne-timpul ei...
cu fiecare avalansa a nonsensului existentei mele, ma simt strivit, sangerand...
noaptea imi e prea aproape, si ii simt cat de rece ii este fruntea, cat de inghetate
ii sunt buzele...ascult clipocitul cuvintelor, ce izvorasc, din povara nonsensului existential, si simt cum in stralucirea lor, viata mea se jertfeste... Si nu mai stiu cum sunt lacrimile... Cuvintele, smulse din mine, mai sunt o plapanda dovada a unei vietuiri...
Sa pot spune ca e a mea, cand nu ma regasesc in ea? ma gandeam si eu... o fi pacat?

clipa ... in "am fost"

Calatorie... Ceva care implica mobilitate... sau mai degraba implica a fi static... Esti calator ti se spune. Adica te asezi in diferita locuri sa vezi... Partea mai importanta nu este sa te duci spre (desi aceasta in sine implica o cunoastere), ci ca odata ajuns sa te opresti sa admiri... Stai sa te bucuri... Aceasta inseamna calatorie: nu timpul pana la, ci sederea in fata scopului calatoriei, si ratacirea in frumusetea lui!

Ca sa extind aceasta in vietuirea noastra, nu cred ca ar fi o incumetare, ci doar o concluzie la alte, mult mai frumoase exprimari ca ale mele: cu cat vei alerga pe clipele vietii, cu atat vei pierde sensul ei; dar daca te vei opri in a privi clipa, daca vei alerga spre o clipa, si odata ajuns acolo, clipa te va fermeca si te va insufleti, vei observa ca nu trecerea clipelor, ci oprirea lor da farmec, da acea nuanta de vietuire...

Calatoria implica intotdeauna trecut: oricat de incarcata de ne-timp este o clipa, oricat ai vrea sa o opresti, sa o tii macar inca o clipa in admiratie, cu atat te izbeste recele realitatii... te va smulge din ea, din culmea existentei, din varful de lance al unei trairi, si te va izbi de urmatoarea clipa, ce la intrare iti scrie, urias de mare, pentru a te frange sub povara ei: am fost!

Zenit in noapte

În întuneric, timpul se ascunde
Sub pleoape, ce strivesc sub ele dor
Odihna nu mai e niciunde.
Visarea-i lacrimă din nazuinte ce nu mor...

Sub grea povară, din rugina
Cuvintelor cu gust de dimineaţă,
Ma-acopere în taină vina
Că am pierdut în rouă, viaţă...

Zenitul nopţii îmi vorbeşte
Şi-mi picură un gand din taina sortii...
Nu-l pot uita... şi încolţeşte
În gânduri aşezate-n umbra morţii

Mă întrupez în ele, rânduri
Ce au săpat în mine spre cuvinte
Îmi izvorăsc secate râuri
Ce-adăposteau în ele simţăminte...

Şi-n noapte... viaţa se trezeşte
Aici şi gându-mi este poezie
În clipă totul străluceşte...
În următoarea... nu ştiu ce-o să fie

Aici cuprind doar necuprinsul
În noapte doar lumină am găsit
Sunt ruginit trăind deplinul
Ce-mi curge-n sânge, Infinit...

Visarea-i lacrimă din nazuinţe ce nu mor
Odihnă nu mai e niciunde
Sub ploape, se striveşte-n mine dor
În întuneric timpul mă ascunde...

duminică, 10 ianuarie 2010
is

stralucire

ma jucam cu fulgii de zapada.. era spre maine, iar noaptea isi platea ultimul tribut, ultima plecaciune zorilor... Sub caldul faramelor de lumina, parca fulgii erau niste diamante... Sub recele privirii mele, isi scaldau culoarea spre lacrimi... Nu stiam ca iarna isi plange singuratatea...

Un astazi vechi de doua mii de ani

Sunt pe un drum prăfuit... Sub un cer uitat de priviri, pe un loc neiubit de romaniîntr-un sat neiubitor de oameni, se gaseşte o iesle, dornică a găzdui... se găsesc animalegata să fie cald pentru un copil... Pe nişte coline, în cantec de oi, cu miros de pustnici, şi vorbă de "ciobani", departe de întelepţi, aproape de inimi pure, se aude primul şi singurul cor nepământesc, primul cor de îngeri... Concertul nu este în nici o sală, pe nici un afiş, iar ţinuta este de gală: miroase a oaie, şi e purtată doar în fiecare zi... Cum de sunt ei, auditoriul? Cum de sunt ei căutătorii pruncului culcat în iesle? Pe "no-name land" din est, printre păgâni nebăgaţi în seamă, cerul se arată altfel unor magi... Stele sunt multe, dar nu şi acea STEA... Oameni sunt mulţi, dar puţini sunt ei, care vor să meargă până ce vor găsi refugiu, în locul unde steaua se va opri... Pe podele de marmură, între cei mai înţelepţi, cu aer din înaltă clasă, un rege, dar nu REGELE, este surprins când i se vrea răspuns, pentru nişte nedoriţi oaspeti... Acei rătăciţi din răsărit, cu o veste de neşters, pentru rege, şi pentru istorie, spun despre un prunc născut, în faţa căruia natura îşi schimbă cerul, pentru care îngerii, aduc pământului... cer... O ea, în privirile altora, însărcinată înainte de vreme, un el, respectând-o mult, iertând-o, dar nu acceptând fapta (vroia să o lase pe ascuns), uniţi de adevărul din gura unui înger... Un el şi o ea... Sub respiraţie de animale, în cald primitiv, aud prima respiraţie din Dumnezeu, primul scâncet al unui Dumnezeu, prima privire a lui Dumnezeu... Nu sunt ambasadori, nu sunt cadouri, nu sunt mulţi ochi înspre El, privire... Singura fiinţă nepământească, cu gând să stea printre muritori, deşi dinspre El, e risipă în parfum de veşnicie, deschide ochii, în cer de noapte, şi găseşte inimi pure, în trupuri de oameni simpli, de ciobani, şi păgâni... Un astfel de început, fără zgomot, fără publicitate, doar ei puteau accepta...
Istoria îşi măsoară anii, înainte şi după El, lumea îşi numeşte credinţa din EL, anul, este ales să îşi sfârşească zilele, amintindu-L... NU s-a născut astăzi, în ieri-ul de acum două mii de ani, e sigur... Însă, ce nu au schimbat cuceritorii, ce nu au cucerit împăraţii, a schimbat El, Anonimul din iesle: inimi... În lumea întreagă, cuvântul “dar”, capătă sens, în acest sfârsit de an, de egoism, de uitare...Oamenii devin "dar" în priviri, în zâmbet, în vorbire...Chiar şi cei care nu cred în EL, trebuie să accepte că o astfel de schimbare vine din recele de afarădin anonimul privirilor, din nebăgarea în seamă a omenirii, din ura bigotilor, din prostia fanatismuluispre înăuntru: numele celor iubiţi, aniversarea unei speranţe, iubirea spre altul, ce îmi e aproape,sfărâmarea prejudecăţilor despre cel ce nu este ca mine... Şi totul merge din noaptea aceea, uitată atunci, spre ziua din înăuntrul fiecărui "buchet de humă", ce alege să fie mai spre cum a fost EL, acest născut să cânte în omenire iubirea... Drumuri prăfuite, coline uitate în prea mult zgomot, oameni sub cer dar nu cu priviri spre el, un el şi o ea, un tu şi un eu... Un ieri, regăsit atât de bine în astăzi... Un EL, în risipă de vorbire, în uitarea din spatele unui strigăt spre moarte al unor porci, în praful ce acoperă necitirea Scripturilor, caută loc pentru a şedea în inimi pline de egoism, de ambiţii, de ură, de indiferenţă, unde oaspetele nu mai are loc... Îi dăm un grajd... în credinţa unor deraiaţi ai sorţii, când casa este prea ocuptă cu Moşul înroşit, cu cadouri, cu multele bucate, cu vinul din belşug...Sărbătorim Crăciunul, dar uităm de Cel născut şi aniversat... Zidim monument acestei zile, dar nu mai ştim nimic din ce a făcut... Scriem cărţi despre El, dar îl cunoaştem atât de puţin... Vorbim despre EL, dar nu facem ce a făcut... Şi astfel, pentru a mia oară, un cor cântă, dar auzit de puţini, cerul e altfel, dar puţini îl mai privesc, case sunt multe, dar încă se naşte în grajduri ... şi suflet...

haos

Ninge… un alt fel de a spune haos… Vedeam in lumina farurilor, atat de mult alb, incat ma dureau ochii… Si fundalul de negru, al noptii, era zgariat de fulgi… Parca o mana vopsea cerul, prea negru pentru ginasia unui suflet, in bucati mici de alb... cat o lacrima... Haos... Ma intreb cum arata traseul unui fulg, din inaltul nestiutului... Cum in saltul lui simte caldura unei vrabiute, si stralucirea unei faclii... Cum tresare la privirea calda a unei iubiri, si cum simte daruirea, cand se opreste in palma ei, intinsa lui... Si acolo, aude tacerea unor cuvinte: Te iubesc sub sunetul de infinit adus de fugii de nea...

zdrobire...

Am invatat sa plang… E ceva nobil in aceasta… Fericirea isi are rolul ei spre albastru… dar plansul cred ca inseamna viata insasi… E nevoie de soare pentru atingerea unui obraz, pentru intoarcerea unei flori, pentru taria unei fiinte... Dar plansul cade in suflet ca o ploaie la timp potrivit...Aduce acea nevoie a intregii naturi: crestere... Uneori, printre clipe de imens soare, printre zambete de vara, ploaia e o delectare, asezandu-ti mersul sub picaturile ei... Dar alteori, toamna din sufletul cazut sub zile ploioase, raceste privirea spre maine, incetoseaza caldul din ieri, si te instraineaza de tine insuti... Si mersul firesc al naturii, il vad copie in viata mea... Dupa suficiente lacrimi, sufletul iti e iarna... Temperatura rece, parca n-a stiut niciodata ce inseamna soare. Si atunci, chiar si lacrimile ingheata... dar spre deplin: fulgi de zapada... Ranile prea adanci, simtamintele calde, ruinele de maine, sunt acoperite de zapada... Munti si dealuri, devin oceane de alb, sub privirea unui calator... Verdele din brazi se frange sub greutatea neprihanirii de pe ramuri, iar plansul devine un spectacol de o frumusete rara... Si acest rece cazut din fulgii de zapada, nu poate fi inmuiat decat de caldul unei maini deschise in daruire... Mi-ar placea ca intreaga existenta sa inghete aici, sub zambete de copii, si sub priviri de ingeri, ce schimba aceste lacrimi inghetate din intruparea sufletului zdrobit in ras de copil, in risipa de alb...

AU(TO)aniversare...

E o halta in mersul unui tren acest astazi… Ma simt straniu… Copacii care alergau acum s-au oprit.. Oameni care erau ai lor vin sa imi aniverseze oprirea… Oameni care au alta destinatie, doresc sa meraga cu mine… Dar ce e mai greu, e ca mi se mai adauga un vagon… Trenul vietii devine mai lung, si mai usor de observat… Insa clipa aceasta e atat de scurta… Anii vietii ne sunt niste halte, in drumul nostru spre moarte, sau spre nemurire… Oprirea e atat de scurta, incat nu poti decat sa citesti numele opririi, sa vezi ceva specific acestei opriri, pentru ca apoi, prin multele opriri prin care ai trecut si prin care vei trece, sa le uiti numarul… si specificul…si umbrele…
Ma simt in paradox astazi… Imi privesc radacinile care ma tintuiesc in ieri, imi aud scancetul in noaptea ce o vrem grabita spre alt an…dar briza unui maine imi mangaie trairea… Nicicand nu m-am simtit mai mult apartinand trecutului ca astazi, si nicicand nu m-am simtit mai mult apartinand viitorului ca astazi… Dupa aceasta zi, si culoarea anilor se schimba… Imi trag seva prin mainile ce cuprind pamantul unui apus, dar imi simt insamburirea aripilor in cerul unui rasarit… Zborul imi fascineaza gandul, dar radacinile imi tin viata… Si cum pot sa exist asa? Ma voi sfarama? Ma voi privi? Voi vietui? Probabilitate? Certitudine? Vointa? Toate se strang sub tampla, si toate incearca sa aiba timpul lor in mine… Gandurile imi cutreiera mintea obosita, dar tocmai oboseala aceasta imi demonstreaza trairea… Oare?...

macinare...

Scriu...Unii se aseaza pe ei in altceva, imprumutat din natura... Cand te asezi in spatele unei picaturi de ploaie pe o frunza de verde deplin –stiu ca-i dede fonie-, nu ai cum sa nu surprinzi... Sau cand asezi un sirag de fotografii cu inghetarea unei realitati din privirea unui geniu, realitati din imbratisarea unor iubiti, sau gingasia unui copilas, ma gandesc ca spui mai mult decat un altul.... ce isi simte creierul ca un vulcan, in care gem cuvinte nespuse... e mai simplu sa asez o fotografie... cat de simplu...
Dar cand erupe vulcanul acesta, sub care s-au adunat multe nopti pastrate la lumina unor cuvinte, sau, cum spunea si Teodoreanu, aceasta “moara in care se macina...” altfel-ul din cuvinte, fugi cat mai departe de oameni...nu ai cum sa nu te "insingurezi"...
Merg pe strada, citesc o stire, respir intr-o carte, si apoi, in inceputul unei seri, in umbra unui ras de copil, privesc praful, si pietrificarea vietii de sub lava, uitate de mult in imbratisarea de dupa eruptie... Cerul zilei, mai zgarie putin linistea, cu trairea unei amintiri, cu proaspatul unui sarut, cu atingerea unei priviri... Suficient deplin, in letargia “franturii de exist”...
Si nu e de mirare ca inca mai admiram Herculaneum si Vezuviu, dupa acel 79 de neingropat in istorie...