zdrobire...

Am invatat sa plang… E ceva nobil in aceasta… Fericirea isi are rolul ei spre albastru… dar plansul cred ca inseamna viata insasi… E nevoie de soare pentru atingerea unui obraz, pentru intoarcerea unei flori, pentru taria unei fiinte... Dar plansul cade in suflet ca o ploaie la timp potrivit...Aduce acea nevoie a intregii naturi: crestere... Uneori, printre clipe de imens soare, printre zambete de vara, ploaia e o delectare, asezandu-ti mersul sub picaturile ei... Dar alteori, toamna din sufletul cazut sub zile ploioase, raceste privirea spre maine, incetoseaza caldul din ieri, si te instraineaza de tine insuti... Si mersul firesc al naturii, il vad copie in viata mea... Dupa suficiente lacrimi, sufletul iti e iarna... Temperatura rece, parca n-a stiut niciodata ce inseamna soare. Si atunci, chiar si lacrimile ingheata... dar spre deplin: fulgi de zapada... Ranile prea adanci, simtamintele calde, ruinele de maine, sunt acoperite de zapada... Munti si dealuri, devin oceane de alb, sub privirea unui calator... Verdele din brazi se frange sub greutatea neprihanirii de pe ramuri, iar plansul devine un spectacol de o frumusete rara... Si acest rece cazut din fulgii de zapada, nu poate fi inmuiat decat de caldul unei maini deschise in daruire... Mi-ar placea ca intreaga existenta sa inghete aici, sub zambete de copii, si sub priviri de ingeri, ce schimba aceste lacrimi inghetate din intruparea sufletului zdrobit in ras de copil, in risipa de alb...