Închinare

Abur... pe mâine... în corzi de vioară
Cu praf plâns sub tălpi gonind infinit
În loc din albastru cerul coboară
Privire curată, spre nou negăsit...

Ce fi-va atunci, îmi macină viață
Să simt iar în mine, adâncul nescris
Ating melodie, și note răsfață
Rădăcini înghețate în stâlpi din abis...

Cădeau răsfirate din mâine trăire
Doar clipe cu tine, respir din deplin
Pecete pe inimă, și zbucium grăire
În mine ca umbră, pământ să mă-nchin...

Rugă-n pustiu

ce greu ne uităm privirile...și pe noi...
ce ușor se topesc aripi...rece cădere
ce înălțimi am descris... în amândoi...
ce adânci ne sunt lacrimi...din revedere...

ce departe e ieri, în astăzi privire
ce aproape ești tu, ecou din frumos
lasă-mi spre mâine, mănunchi de iubire
rimă uitată, vers dureros...

aproape...departe...rugă-n pustiu  
nisipul îmi mângâie-n frunte imens  
cuvinte-mi plâng ochii... nu le mai stiu
în cântec rostire...în vorba un sens...

punte de lumină

 Din mâini curate albul spune
 Că mâine îți va fi odihnă
 Și ziua-n tâmple nu-ți apune
 O rădăcină dinspre tihnă...

Nu ai să spui spre noi cuvinte
Tu crezi că "facerea" e viață
Eu însă-n vorbă spun zidite
Clipe cu parfum de dimineață...

Nu înțelegi a sta între cuvinte
Vei înțelege însă punte de lumină
Súflet pustiu îți va aduce-aminte
Pe praf, un chip, o umbră de regină...

Și-n mâine îmi vei întelege poezie
Și vorbe așezate, uneori prea sus
În noapte, vor fi rădăcină vie
Din soare ce nu poate ști apus...

Nemuritori

Sunt trist că mediocritate
Respiră oamenii în orice vreme
Şi-n ei găsesc cuvinte moarte
În timp ce viaţa tot le geme...

Îmi simt în mâini ţărâna curdă
Ce ţine-n ea un strop de viaţă
Şi nu ne trebuie un dumnezeu
s-aşterne-n nori o dimineaţă...

sunt oameni ce inspiră doar rugină
banale gânduri, simple vieţi
infatuare în grăunte de ruină
colibe, stuf... şi-n praf, pereţi...

o zi în care timpul lor iar moare
fără să fie-n ei strivit genune
cadavre calde sub un soare
ce a pierdut din ei, minune...

şi-n gânduri, noapte stă de veghe
cuvinte-şi plâng căutătorii
ce-nmuguresc privirea-n gene
şi strălucesc în aripi muritorii...

în ei cuvântu-nseamnă viaţă
pe lacrimile lor şi toamna pune dor
în ei şi moartea dă culoare
pe versul unui călător...

din talpa lor ia seva răsăritul
tristeţea lor se simte sărbătoare
în urma lor, îşi are loc iubitul
iar lacrima li-i curcubeu în zare...

în suflet toamna le e dimineaţă
şi iarna e zenit într-un pustiu
în care cactuşii din gheaţă
sărută cerul pământiu...

şi astfel într-a lor murire
ne risipim din azi mai înspre ieri
să ştie taina colbului din rouă
că-n ea trăit-au luciferi...

cenușă din aripi

e noapte

gânduri cu sclipiri de lumină

aleargă prin suflet,

asteaptă,

pe umbră de vis,

cenușa timpului

cazută din aripi ce bat

a fost septembrie șapte

cuvinte cu pereti de rugină

și lacrimi din cuget

îndreaptă

pe colbul nescris

timpul spre clipă si vis:

zbor neuitat...

Mâine oriunde

Sudoare
De pe chipuri cu umbre de lumină
Cădea pe cuvinte deșarte
Priviri uitate-n trecut
si munții în șoapte
durut,
ecoul
...departe...

Pietre
strivesc în zâmbet
Norii rătăciți și pustii
Plouă pe drumul de munte
urcarea spre mâine
oriunde,
din tot
ce nu știi...

Pietrificare

Simt în privire
Ploaie...
Suflet pustiu
Neștiind a umple
Deșertul din mine...
Viață
Ce picură pe respirație:
pietrifică gândul
în vers....

Un mai mult

Priviri furate ca umbră
Din neștiut strivit de prezent
Acum, în ieri, ne adună
O clipă, un mâine absent...

Un proaspăt cuvânt lângă verde
O tăcere cu gust de zenit
Privire îmbrăcată-n clipire mai vede
Deplin spre ceva, ceva ne-trăit...

Te aștept într-un mâine, cu parfum de prezent
Un zâmbet, un doi, proaspăt născut
Spre altă trăire, viitor din absent
Cu timpul să spună în noi: un mai mult...

Ferestre-n albastru...

Ferestre ce-și aruncă privire-n albastru
Și umbre pe suflet pustiu
Pășesc pe urme lăsate de astru:
Cuvinte uscate de vânt timpuriu...

Norii strivesc în răsărit lumina
sângele soarelui își pierde cărarea
zenitul se pierde în timp, iată-i vina...
Ce-albastru e cerul, ce rece e marea!

Sângerează umerii nisipului
să opreasca marea
Apa își revarsă în valuri
ultima suflare
iar timpul o renaște în adânc
...de uitare

viață din scoici
se agață de tălpi ce pășesc infinit
valuri aduc sub mersu-mi
priviri din trecut
vântul se prinde de părul
pe tâmple albit...

Cuvinte uscate de vânt timpuriu
Pășesc pe urme lăsate de astru
Umbre de pe suflet pustiu
Sunt ferestre aruncate-n albastru...

Cuvinte uscate de vânt timpuriu
Pășesc pe urme lăsate de astru
Umbre de pe suflet pustiu
Sunt ferestre aruncate-n albastru...

Cuvinte uscate de vânt timpuriu
Pășesc pe urme lăsate de astru?..
Umbre de pe suflet pustiu
Sunt ferestre aruncate-n albastru...