întrebări...

Zenitul nopții de aici
E răsărit în altă parte
Iar vorbele-ți rostite
Sunt viață inimii ce bate...
Peste imensul rece din ocean
Peste tăcerea dintr-o glăsuire...

Se umple vasul
Cu rugile atâtor veacuri risipite
Ne suntem dumnezei
într-un sfârșit
oprit în cruci peste morminte...

Răbdăm în 'bucurie'
orice jurământ
chiar de-i prostie,
neînțelepciune,
risipă-n
nebunie spre ruină
Pe geamul nopților
cu umbră de lumină...

Ne-am luat înțelepciunea
singur dumnezeu
Dar ne topim în întrebări
când nu putem rosti
cu ce folos trăim spre mâine
când univers de lângă noi
ne dăruiește armonie
în orice amănunt...

Se maceră
fără vreo urmă de răspuns
În ulița cugetătoare
Mireasma lacrimii
din ochi închiși
sub ultima îmbrățișare
Căci dinspre moarte
există măcar unul
ce s-a întors
spre-a fi din nou ca noi?