ce frumoasa e noaptea, cand sub mantaua ei, simtim trecerea clipelor...
cand sub atingerea mainii ei, pe obrazul meu, simt in ea, frica si singuratatea atator ganduri... noaptea atator singuratati, caldura atator iubiri, tristetea atator lacrimi...
tacerea atator cuvinte... Ce grea e povara ei, nestiuta de dulcele somn al omenirii,
si vegheata de sangerarea durerii... Ce straini suntem in privirea ei, in plansul ei,
in stralucirea ei, in ne-timpul ei...
cu fiecare avalansa a nonsensului existentei mele, ma simt strivit, sangerand...
noaptea imi e prea aproape, si ii simt cat de rece ii este fruntea, cat de inghetate
ii sunt buzele...ascult clipocitul cuvintelor, ce izvorasc, din povara nonsensului existential, si simt cum in stralucirea lor, viata mea se jertfeste... Si nu mai stiu cum sunt lacrimile... Cuvintele, smulse din mine, mai sunt o plapanda dovada a unei vietuiri...
Sa pot spune ca e a mea, cand nu ma regasesc in ea? ma gandeam si eu... o fi pacat?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu