rugă...

Căzut-au ani
ca o ninsoare
Și numai Doamne Tu mai știi
câți au trecut
și cât Te doare...
Atâtea armonii pierdute
Atâtea bucurii nespuse
lovesc al sufletului geam...
și recele de-afară
îmi mai spune
cum era odată...
Neprețuit balsam
E vorba Ta ce-mi spune
cu fiecare răsărit
(rostit într-un apus)
că va veni un mâine
ce nu va ști oprit...
Și colțul de minune
încă o dată s-a grăbit
și s-a-ntrupat
în fulgul alb de nea
ce mi-a căzut în palmă...
și m-a găsit
ca rugă
spre Tine încolțit...
mă cheamă...

parfum...

Stropită-n lumină
Pe noapte de jar
E clipă senină
Ce trece spre an
Spre risipă de har...

Parfum de netimp
În vorbele viață
Ce se-aud din cuvânt
În Cuvânt
în mine și tu...
Iar mâine
din neștiutul ce-n față
se plămădește
în drum
va învia în voință
în buchet de pământ
răsărit în palmele Lui...
Și-o clipă străină
risipită-n lumină
va fi vorbă viață
în tine și eu:
parfum de netimp...
Dumnezeu...

îngheț...

Am încercat să-ți spun
Iubire
Că zborul nu mi-e mers
e visul meu
într-o jertfire...
Că recele de-afară
e amintit în norii
cu umbră de soare...
Iar urmele lăsate-n zăpadă
căzut-au din cer...
sunt urmele zborului meu
când aripile au înghețat
în neprivirea ta...

Cuib...

Privesc
zăpada
ce se ține agățată-n ramuri
Odată cu căderea ei
se pierde-n albul prea comun
pășit de noi cu nepăsare...
dar cuibărită-n deget de copac
păstrează taină
privirii
a doi necunoscuți
uitați și ei
pe margine de an...

și rugă este
cuibul de zăpadă
ce se înalță
înspre cer de amândoi
și în a timpului cascadă
o să rămână
amintire spre apoi...
o ramură de primăvară
cu gust de noi...

repere...

Aștept
cu soare măcinând în taină
ultime secunde dintr-un an.
Nu a uitat că-n armonii
mai poate amâna
un vis
și plânsul nopților târzii
purtat în valurile
sufletului
imens ocean
ce îmi desparte țărmul
existenței
de al iluziei trăire...

Ce dor crescând
pășește peste gheața timpului
sub fulgii calzi
din amintiri.
Se-ntruchipează-apoi
în chipu-ți mirosind a verde...
și când cu buzele-ți atingi
mănunchi de gheață
se-aude răsăritul
ce zgârie imensul cer
și în culori răsfață
trăirea fără timp...
Repere
fără glas
din visul meu mister
pe buza-mi tremurândă
din înviere...

ceață-n armonii...

O ceață cade peste spini
sub tălpile fierbinți
ale pustiului imens
Ghetoul albului din zâmbet
mai speră să trăiască
în iluzie...
în sens...

O ceață cade peste ochi
când zilele s-au adunat
ori s-au pierdut
uitându-se că-n noi
e numărat...
și clipa de apoi
e ultimul noroi
știut...

O ceață cade peste tot
ce a rămas în praf.
Ecouri, vise, căutări
trezite-ntr-un trecut
ce a murit
când toți plecat-au
sau poate numai eu...
adânci chemări...

Mumifiați în armonii
pereții zâmbetului meu
îi mai privesc
cu ochi îmbătrâniți
de timpul sufletului meu pustiu
și din abis
un praf aduce înapoi
visare, viață și chemări...
O ceață cade peste ce am scris...

întrebări...

Zenitul nopții de aici
E răsărit în altă parte
Iar vorbele-ți rostite
Sunt viață inimii ce bate...
Peste imensul rece din ocean
Peste tăcerea dintr-o glăsuire...

Se umple vasul
Cu rugile atâtor veacuri risipite
Ne suntem dumnezei
într-un sfârșit
oprit în cruci peste morminte...

Răbdăm în 'bucurie'
orice jurământ
chiar de-i prostie,
neînțelepciune,
risipă-n
nebunie spre ruină
Pe geamul nopților
cu umbră de lumină...

Ne-am luat înțelepciunea
singur dumnezeu
Dar ne topim în întrebări
când nu putem rosti
cu ce folos trăim spre mâine
când univers de lângă noi
ne dăruiește armonie
în orice amănunt...

Se maceră
fără vreo urmă de răspuns
În ulița cugetătoare
Mireasma lacrimii
din ochi închiși
sub ultima îmbrățișare
Căci dinspre moarte
există măcar unul
ce s-a întors
spre-a fi din nou ca noi?

ecou

Ecou...
Atâtea șoapte într-o clipă...

Și tot să văd
În rima verdelui din zare
A lumii stinse buze-n sărutare.
Ce caldă-i încleștarea morții
Pe cripte unde nici măcar
În întuneric nu mai mori.
Iar treapta urcă
Doar ca să cobori
În albul spus atât de rar
De umbra îngerilor
Ce-au venit...
Și n-au putut pleca...

Aud privire ce pășește
Pe albul aripilor ce s-au strâns
S-acopere durere ghemuită
În lacrimile ce au plâns...
Iar clipă îmi inspiră
Fuga mea rostită
Pe pojghița de gheață
Lăsată peste urma mea...

Tablou
În care vocea ta e vie
Și gândul meu în tine-i faptă
Îmi dă culoare
Și-mi îmbie
Prefacerea spre infinit...

Atâtea clipe într-o șoaptă...
Ecou...

clar de luna

Ce triste-s zidurile ce se-nalță
Spre norii palizi, pământii…
Și mersul meu
pe clipele trecute,
din a fost odată
mă fac să văd
pe țărmul meu pustiu
parfumul tău
ce-n altădată
îmi revărsa iubire
în priviri
cum numai eu îmi știu…

În ritmul armoniilor trecute
Mi te privesc, cum te priveam și ieri
Și zâmbet încolțește-n gânduri multe
Iar recele îmi spune primăveri…

Te port cu mine
Clipă de-mpreună
Și chiar în noapte
Când totul din lumină moare
În mine iți păstrează sărutare
Iar albe șoapte
Îmi descriu cunună
Pe buzele
Atâtor rime
Din clar de lună…