Sunt pe un drum prăfuit... Sub un cer uitat de priviri, pe un loc neiubit de romaniîntr-un sat neiubitor de oameni, se gaseşte o iesle, dornică a găzdui... se găsesc animalegata să fie cald pentru un copil... Pe nişte coline, în cantec de oi, cu miros de pustnici, şi vorbă de "ciobani", departe de întelepţi, aproape de inimi pure, se aude primul şi singurul cor nepământesc, primul cor de îngeri... Concertul nu este în nici o sală, pe nici un afiş, iar ţinuta este de gală: miroase a oaie, şi e purtată doar în fiecare zi... Cum de sunt ei, auditoriul? Cum de sunt ei căutătorii pruncului culcat în iesle? Pe "no-name land" din est, printre păgâni nebăgaţi în seamă, cerul se arată altfel unor magi... Stele sunt multe, dar nu şi acea STEA... Oameni sunt mulţi, dar puţini sunt ei, care vor să meargă până ce vor găsi refugiu, în locul unde steaua se va opri... Pe podele de marmură, între cei mai înţelepţi, cu aer din înaltă clasă, un rege, dar nu REGELE, este surprins când i se vrea răspuns, pentru nişte nedoriţi oaspeti... Acei rătăciţi din răsărit, cu o veste de neşters, pentru rege, şi pentru istorie, spun despre un prunc născut, în faţa căruia natura îşi schimbă cerul, pentru care îngerii, aduc pământului... cer... O ea, în privirile altora, însărcinată înainte de vreme, un el, respectând-o mult, iertând-o, dar nu acceptând fapta (vroia să o lase pe ascuns), uniţi de adevărul din gura unui înger... Un el şi o ea... Sub respiraţie de animale, în cald primitiv, aud prima respiraţie din Dumnezeu, primul scâncet al unui Dumnezeu, prima privire a lui Dumnezeu... Nu sunt ambasadori, nu sunt cadouri, nu sunt mulţi ochi înspre El, privire... Singura fiinţă nepământească, cu gând să stea printre muritori, deşi dinspre El, e risipă în parfum de veşnicie, deschide ochii, în cer de noapte, şi găseşte inimi pure, în trupuri de oameni simpli, de ciobani, şi păgâni... Un astfel de început, fără zgomot, fără publicitate, doar ei puteau accepta...
Istoria îşi măsoară anii, înainte şi după El, lumea îşi numeşte credinţa din EL, anul, este ales să îşi sfârşească zilele, amintindu-L... NU s-a născut astăzi, în ieri-ul de acum două mii de ani, e sigur... Însă, ce nu au schimbat cuceritorii, ce nu au cucerit împăraţii, a schimbat El, Anonimul din iesle: inimi... În lumea întreagă, cuvântul “dar”, capătă sens, în acest sfârsit de an, de egoism, de uitare...Oamenii devin "dar" în priviri, în zâmbet, în vorbire...Chiar şi cei care nu cred în EL, trebuie să accepte că o astfel de schimbare vine din recele de afarădin anonimul privirilor, din nebăgarea în seamă a omenirii, din ura bigotilor, din prostia fanatismuluispre înăuntru: numele celor iubiţi, aniversarea unei speranţe, iubirea spre altul, ce îmi e aproape,sfărâmarea prejudecăţilor despre cel ce nu este ca mine... Şi totul merge din noaptea aceea, uitată atunci, spre ziua din înăuntrul fiecărui "buchet de humă", ce alege să fie mai spre cum a fost EL, acest născut să cânte în omenire iubirea... Drumuri prăfuite, coline uitate în prea mult zgomot, oameni sub cer dar nu cu priviri spre el, un el şi o ea, un tu şi un eu... Un ieri, regăsit atât de bine în astăzi... Un EL, în risipă de vorbire, în uitarea din spatele unui strigăt spre moarte al unor porci, în praful ce acoperă necitirea Scripturilor, caută loc pentru a şedea în inimi pline de egoism, de ambiţii, de ură, de indiferenţă, unde oaspetele nu mai are loc... Îi dăm un grajd... în credinţa unor deraiaţi ai sorţii, când casa este prea ocuptă cu Moşul înroşit, cu cadouri, cu multele bucate, cu vinul din belşug...Sărbătorim Crăciunul, dar uităm de Cel născut şi aniversat... Zidim monument acestei zile, dar nu mai ştim nimic din ce a făcut... Scriem cărţi despre El, dar îl cunoaştem atât de puţin... Vorbim despre EL, dar nu facem ce a făcut... Şi astfel, pentru a mia oară, un cor cântă, dar auzit de puţini, cerul e altfel, dar puţini îl mai privesc, case sunt multe, dar încă se naşte în grajduri ... şi suflet...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu