Vorbe... fără glas

Vânt
Cu gheare de argint
Îmi zgârie privirea,
Îmi lasă lacrimi
Cu care-ating în maini o rană:
Din care sângerează nemurirea...

Pe geamul nopților târzii
Ploaia își regăsește
Popas făra cuvinte...
Îi înțeleg oprire
Când umbră definește
Culoare pe morminte...

Vis
Dintr-un târziu în lacrimile ploii
Resuscitează inima-nchegată
În respirația
Din prima poezie
Unde-a știut popas...
Iar inspirația,
Condusă doar de vânt
Atinge blând
Mormântul dimineții...
Amnezie...
Și vorbe
Fără glas...

devreme ... din tarziu...

Devreme
O dimineata inceputa-n noapte…
Cuvinte nu-s,
Viata tot se teme
Sa nasca-n roua
Soapte…

Răsfață
Roua-n lacrimi
Șoapte ce nu știu
Cuvinte…
Dar clipa le îngheață…
O noapte ce ma regaseste-n dimineata…
Tarziu…

rădăcini...

Spre mâine noaptea vorbă iși mai strânge
Puținul ceas ce-apune rouă-n dimineață
Afară cerul lacrimi, spre nimeni încă plânge
Iar stropii lui în mine sunt umbrele de gheață…

Strivesc în clipe aspre, în tâmplele lovite
Ce-au înfruntat durere, în taina rugăciuni
În pașii lor din mâine îmi știu palme zdrobite
Tăcerea lor pe frunte, e vorbă din minuni.

Oprește-te tu noapte-n-a zorilor privire
Să-ți strige-n palme sânge, o umbră peste spini
Deplinu-ți naște albul… nespusă plăsmuire
Pământu-ți gustă-n tâmple firave rădăcini...

Urme de aripi...

Un future cu gust de primavară
Pe umăr a știut oprire…
Bătăi de aripi au lăsat parfum
În risipire…

L-am întrebat de unde vine
Și ochii obosiți doar au clipit
Când i-am deschis, printre suspine
era de negăsit...

Pe umăr tot privesc o urmă
Parfum din aripi ce nu-l știu
Cât aș fi vrut să-i spun o vorbă…
E prea târziu…

Umbră

Umbră... și rece în zgomot din noapte
Armonii nestinse de mult
Tăcere cu gust și urme de șoapte
început...

Răsar cuvintele dinspre adânc
De unde și lacrimi se nasc
Găsesc balsam în vorbe cu tâlc
renasc...

Câtă viață strivită-ntr-un cântec
Câtă durere adună privire
Câtă tăcere deplină așezi
dăruire...

E proaspătă noapte aici
E umbră pe suflet... tăciune
În gând din nou mă ridici
rugăciune...

Am uitat ce-nseamnă apus
Am uitat respirație-n noapte
Am uitat cum pașești din nespus
mai departe…

Omagiu

O umbră cade peste mâine
Și cerul naște altfel dimineață
Privirea încă mai străpunge
În negru clipele de gheață...

Durere-ngenunchează zâmbet
Și lacrimi sunt din primăvară
Când vorbă tace, tace vuiet
Sub norii plumbului de ceară.

Ghenunchi rămân ca rădăcină
Ființei ghemuite-n rece
Culoarea cerului e spre rugină
Pământul strigă: totul trece…

Era… Ce trist mi se conjugă
Iar mâine scrie clipe fără el
Privirea stă să-mi spună-n rugă
O clipă… veșnicie… un altfel…

Floare rară

Am scris cu flori de primăvară
Pe albul iernii ce nu vrea să plece
Că ziua-ceasta nu se mai măsoară
Nisipul din clepsidră nu mai trece...

Din ea se plămădește orice mâine
Sub umbra ei întineresc priviri
Izvorul unui el plecat să te sarute
Vieți îngenuncheate în șoptiri...

Și fulgi de nea au fost cadou
O coală albă, zâmbet, neștiut
Din El s-a scris, spre noi ecou
Voi sunteți în același: La-nceput...

Privirea ta îmi e doar primăvară
Și vorbe-ți sunt culori ce risipesc
Doar clipe cu parfum de floare rară
Ce duc în mâine: Te iubesc!