praf...

Am cules fructele unei mulţimi
ce râdea spre niciunde
cu gânduri de nisip spălate de sânge
curs de la începutul morţii în gândire...
Sunt Pilat... Mă spăl pe mâini
de prostia lor, şi a mea...
că exist, când cei buni mor... că merg, când poate zborul mă putea respira...
Mediocritate... când sunt între mulţi simt paloarea frunzelor ce îmi colorează tâmpla, şi îmi îmbătrâneşte aerul pe care îl lăcrimez...
Sunt un fir de praf pe colţul unei arhitecturi vechi...
M-am rătăcit în trăirea aceasta fărâmiţată din gândurile acelea, de atunci...
M-am rătăcit din visul acelui arhitect ce a văzut nemurirea,
şi sunt o reverberaţie a loviturilor de daltă
ce ciopleau viitorul...

neputință de erată...

Aș vrea să fie numai ploaie
Să spele lumea de păcate
Să îngropăm războaie
Toate...

Aș vrea să fie veșnic noapte
Să nu se vadă răutate
Să fie gândurile-n somn
Curate…

Aș vrea să fie numai gheață
Pentru-ale noastre inimi piatră
Zăpada să le mai înmoaie
Încă- odată…

Aș vrea să fie toamnă pururi
Să cadă frunzele durerii
Și dezgoliți să frângem râuri
Serii…

Aș vrea să fie numai răsărit
Ca începutul să nu se sfârșească
Puterea soarelui de neoprit
nepământească…

Aș vrea să cânte păsările viață
să fie veșnic primăvară
Să știm că am murit și-am înviat
… A câta oară?

Ce mult aș vrea să pot să vreau
Și să încep o pagină curată
Să nu mai scriu ce zile n-au
Erată…

iluzii...

de ce să cred că timpul are spațiu
sau că există spațiu fără timp
când cerul ne șoptește doar albastru
indiferent de anotimp...

de ce să cred că sunt oceane
ce vor să depărteze un pământ
ce-a vrut să știe-mbrățișare
dar s-a născut nu prea curând

de ce să-mi spui că o iluzie-i dezastru
că viața este în trăire
când doar acolo mă văd astru
îmbătrânind în nemurire...

de ce să spui că nu se poate
din noi să fie o simțire
doar pentru că un țărm din ape
ne spune altfel glăsuire...

de ce să știu suspinul viață
ce o privesc într-un apus
când fiecare dor în dimineață
așteaptă răsărit, ne-spus...

de ce doar ziua se văd norii
și noaptea când se văd ne fură stele
ce vor să strălucească și visării
înmugurire în priviri din ele...

de ce doar zâmbet de copilă
mai poate răspândi o dimineață
de ce în timp nu este filă
ce să rămână doar pe față?

tacere...

tacere...
mi-ai luat ce-aveam mai valoros...
sudoare sange-n tample semanata...
si lan din albul norilor
in lacrima
ce plange tulburata...

durere...
in inimi bate o iubire
ce-n fiecare strop din a ei viata
nu a putut avea sfarsit...
si nu il va avea...
dar nici traire
nu-i in fata...

re-creere...
in fiecare lacrima
din rece...
o amintire... un cuvant...
a mai ramas?
ohh... da...
sunt flori
ce le stropesti cu lacrimi
peste al meu mormant...
cu grea tacere...
ca un cant...

petale...

pe-o palida secunda
in nu stiu
un chip chema spre el
tacere...
erau atat de multe amintiri
atat de multa roua din trairi...
dar clipa
e acum pustiu...


o ea...
aleasa armonie
intre frumos, strivit pe vesnicie
si sublim...
ce n-are cum sa fie
privit de el...
biet
ratacit... spre infinit...


nisipul
ii atinge ochii...
si lacrima
din el rasare
atunci cand gandul lui
si vorba
si totul...
in el...moare...



o palida privire...
in secunda...
da' o stiu...
a vrut a saruta in ea strain
...
un gand...
o oaza...
in pustiu...
...
si e amurg...
iar peste trupul lui
petale curg...
din amintiri...
....

mireasma unui vis...

Pe geamataul unui strop de ploaie, imi privesc peisajul ce ma invaluie in cadere... Sunt desprins din buchet de nori, ce nu si-au mai putut stapani plansul... Urma lasata de mine prin aer, o vad doar eu, prin ochii nemuririi... Cad pe fruntea ta, printre bratele ridicate spre cer, sa cuprida necuprinsul... Nu ma aude decat tacerea, cand iti ating fruntea...Se izbesc in mine sunetele altori stropi care se contopesc cu natura, fara ca cineva sa le atinga existenta...

Pe strop de secunda, incerc sa pasesc odata cu ea, pe ticaitul timpului... Mi se loveste fruntea de tacerea acestor clipe, si mainile isi simt in taina desprinderea de sufletul meu, ce se daruia in cuvinte... Cat de mult ne costa un cuvant, si cata durere ne imbraca firava respiratie, cand il asezam pe un neraspuns... Dar cat de mare trebuie sa fie durerea, incat sa nu poti rupe un cuvant, de teama ca ti s-ar rupe existenta? Imi tremura mana, cand scriu, imi sangereaza sufletul, pe peretele inimii...

Pasesc pe un pamant ce a fost calcat multi ani in visul meu... Privesc oglinzile cladirilor, ce imi straluceau privirea pe buzele unui ieri... Aud oceanul, ce il divinizasem in trecut, pentru ca spre el, curge imbratisarea orasului... Vroiam sa simt nemurirea acestui loc ce nu stie ce-i somnul... si iata-ma contopit in fiece tresarire ce zvacneste in ce numim astazi... Dar nu mai sunt eu... Merg pe aici, respir aerul visului, dar fara mine... Eu am ramas, undeva departe... Privirea mea, inca asteapta un rosu, intr-o buburuza... si un fluture al unor maini, ce dau forma aerului... Mersul meu, inca aude urmele pasilor ce pasesc frumosul in absolutul de revarsare... In acel departe ma regasesc... Pe locul de unde se vede zambetul rasaritului, de unde iubirea invata sa mearga, de unde degetele razelor ating clapele aerului revarsandu-se din nemurire... Acolo, noi, suntem unul in privirea altuia, admirand deplinul... Acolo, respiram coltul de paradis, unde verdele iti dezmiarda parul, si unde albastrul iti mangaie fruntea... iar buzele apusului ne inchid pleoapele...

zbor

Ingenunchez pe culmea unui vis.... in timp ce imi atinge tampla sa imi spuna ca e realitate... Stresul unui urcus, teama de ce o sa fie dincolo, asteptarea privelistii ce iti ia rasuflarea, au adus alb in culoarea chipului... Sunt aici, unde copilaria ma aseza doar in cele mai frumoase vise, unde gandul poposea sa isi alinte viitorul... Noptile devenite zile prin cercetare, putinele cuvinte ramase in afara muncii, si ofrandele inchinate spre merit aduc linistea unui lucru bine facut... Respir parfumul atingerii unui ideal, respir clipa unor zeci de ani... Dar, odata ajuns, imi dau seama ca si altii au facut acelasi lucru, ca era normal dupa o astfel de munca... iar maretia acestui moment, cauta spre zare, unde, poate dincolo de nori, se afla alte piscuri, alte inaltimi... Nu vreau sa cobor de aici, asa ca voi urca...

singuratate...

ce fain ar fi, ca la umbra unei seri, privita dispre univers spre pamant,
sa poti sa observi 'recele' unei stele ce trimite toata caldura ei
spre stralucire... iar ochiul ce priveste, muritorul, gaseste jertfirea
aceasta normalitate...
radacinile cuvintelor asezate aici, sunt asa de adanci, incat fiece aleasa plasmuire de altfel, cuprinsa in cuvinte, lasa rani, in locul unde odata era ceva din mine... lacrimi se saruta in belsug, sa panseze locul ramas... un suflet, ratacit prin altceva, sub avalansa de stiute cuvinte din genii necunoscute, sub aer inghetat din cauza putinei respiratii a privirii, care ar mai incalzi pasii lasati de titani... si cu strigatul geniilor din privirile obosite a entropie, ma vad, singur... "La umbra marilor stejari, nu creste nimic"... creatia, este ceva unic, prin alungarea in nimic, in niciunde... te pune fata in fata cu izvorul nemuririi,
ce atunci cand te apleci sa iti atinga fruntea, si sa iti sarute buzele, te izoleaza de tine insuti, de ce puteai fi, de ce esti... de ceilalti, de ieri, si te arunca in maine... ce maine strain...

de(spre) noapte...

ce frumoasa e noaptea, cand sub mantaua ei, simtim trecerea clipelor...
cand sub atingerea mainii ei, pe obrazul meu, simt in ea, frica si singuratatea atator ganduri... noaptea atator singuratati, caldura atator iubiri, tristetea atator lacrimi...
tacerea atator cuvinte... Ce grea e povara ei, nestiuta de dulcele somn al omenirii,
si vegheata de sangerarea durerii... Ce straini suntem in privirea ei, in plansul ei,
in stralucirea ei, in ne-timpul ei...
cu fiecare avalansa a nonsensului existentei mele, ma simt strivit, sangerand...
noaptea imi e prea aproape, si ii simt cat de rece ii este fruntea, cat de inghetate
ii sunt buzele...ascult clipocitul cuvintelor, ce izvorasc, din povara nonsensului existential, si simt cum in stralucirea lor, viata mea se jertfeste... Si nu mai stiu cum sunt lacrimile... Cuvintele, smulse din mine, mai sunt o plapanda dovada a unei vietuiri...
Sa pot spune ca e a mea, cand nu ma regasesc in ea? ma gandeam si eu... o fi pacat?

clipa ... in "am fost"

Calatorie... Ceva care implica mobilitate... sau mai degraba implica a fi static... Esti calator ti se spune. Adica te asezi in diferita locuri sa vezi... Partea mai importanta nu este sa te duci spre (desi aceasta in sine implica o cunoastere), ci ca odata ajuns sa te opresti sa admiri... Stai sa te bucuri... Aceasta inseamna calatorie: nu timpul pana la, ci sederea in fata scopului calatoriei, si ratacirea in frumusetea lui!

Ca sa extind aceasta in vietuirea noastra, nu cred ca ar fi o incumetare, ci doar o concluzie la alte, mult mai frumoase exprimari ca ale mele: cu cat vei alerga pe clipele vietii, cu atat vei pierde sensul ei; dar daca te vei opri in a privi clipa, daca vei alerga spre o clipa, si odata ajuns acolo, clipa te va fermeca si te va insufleti, vei observa ca nu trecerea clipelor, ci oprirea lor da farmec, da acea nuanta de vietuire...

Calatoria implica intotdeauna trecut: oricat de incarcata de ne-timp este o clipa, oricat ai vrea sa o opresti, sa o tii macar inca o clipa in admiratie, cu atat te izbeste recele realitatii... te va smulge din ea, din culmea existentei, din varful de lance al unei trairi, si te va izbi de urmatoarea clipa, ce la intrare iti scrie, urias de mare, pentru a te frange sub povara ei: am fost!

Zenit in noapte

În întuneric, timpul se ascunde
Sub pleoape, ce strivesc sub ele dor
Odihna nu mai e niciunde.
Visarea-i lacrimă din nazuinte ce nu mor...

Sub grea povară, din rugina
Cuvintelor cu gust de dimineaţă,
Ma-acopere în taină vina
Că am pierdut în rouă, viaţă...

Zenitul nopţii îmi vorbeşte
Şi-mi picură un gand din taina sortii...
Nu-l pot uita... şi încolţeşte
În gânduri aşezate-n umbra morţii

Mă întrupez în ele, rânduri
Ce au săpat în mine spre cuvinte
Îmi izvorăsc secate râuri
Ce-adăposteau în ele simţăminte...

Şi-n noapte... viaţa se trezeşte
Aici şi gându-mi este poezie
În clipă totul străluceşte...
În următoarea... nu ştiu ce-o să fie

Aici cuprind doar necuprinsul
În noapte doar lumină am găsit
Sunt ruginit trăind deplinul
Ce-mi curge-n sânge, Infinit...

Visarea-i lacrimă din nazuinţe ce nu mor
Odihnă nu mai e niciunde
Sub ploape, se striveşte-n mine dor
În întuneric timpul mă ascunde...

duminică, 10 ianuarie 2010
is

stralucire

ma jucam cu fulgii de zapada.. era spre maine, iar noaptea isi platea ultimul tribut, ultima plecaciune zorilor... Sub caldul faramelor de lumina, parca fulgii erau niste diamante... Sub recele privirii mele, isi scaldau culoarea spre lacrimi... Nu stiam ca iarna isi plange singuratatea...

Un astazi vechi de doua mii de ani

Sunt pe un drum prăfuit... Sub un cer uitat de priviri, pe un loc neiubit de romaniîntr-un sat neiubitor de oameni, se gaseşte o iesle, dornică a găzdui... se găsesc animalegata să fie cald pentru un copil... Pe nişte coline, în cantec de oi, cu miros de pustnici, şi vorbă de "ciobani", departe de întelepţi, aproape de inimi pure, se aude primul şi singurul cor nepământesc, primul cor de îngeri... Concertul nu este în nici o sală, pe nici un afiş, iar ţinuta este de gală: miroase a oaie, şi e purtată doar în fiecare zi... Cum de sunt ei, auditoriul? Cum de sunt ei căutătorii pruncului culcat în iesle? Pe "no-name land" din est, printre păgâni nebăgaţi în seamă, cerul se arată altfel unor magi... Stele sunt multe, dar nu şi acea STEA... Oameni sunt mulţi, dar puţini sunt ei, care vor să meargă până ce vor găsi refugiu, în locul unde steaua se va opri... Pe podele de marmură, între cei mai înţelepţi, cu aer din înaltă clasă, un rege, dar nu REGELE, este surprins când i se vrea răspuns, pentru nişte nedoriţi oaspeti... Acei rătăciţi din răsărit, cu o veste de neşters, pentru rege, şi pentru istorie, spun despre un prunc născut, în faţa căruia natura îşi schimbă cerul, pentru care îngerii, aduc pământului... cer... O ea, în privirile altora, însărcinată înainte de vreme, un el, respectând-o mult, iertând-o, dar nu acceptând fapta (vroia să o lase pe ascuns), uniţi de adevărul din gura unui înger... Un el şi o ea... Sub respiraţie de animale, în cald primitiv, aud prima respiraţie din Dumnezeu, primul scâncet al unui Dumnezeu, prima privire a lui Dumnezeu... Nu sunt ambasadori, nu sunt cadouri, nu sunt mulţi ochi înspre El, privire... Singura fiinţă nepământească, cu gând să stea printre muritori, deşi dinspre El, e risipă în parfum de veşnicie, deschide ochii, în cer de noapte, şi găseşte inimi pure, în trupuri de oameni simpli, de ciobani, şi păgâni... Un astfel de început, fără zgomot, fără publicitate, doar ei puteau accepta...
Istoria îşi măsoară anii, înainte şi după El, lumea îşi numeşte credinţa din EL, anul, este ales să îşi sfârşească zilele, amintindu-L... NU s-a născut astăzi, în ieri-ul de acum două mii de ani, e sigur... Însă, ce nu au schimbat cuceritorii, ce nu au cucerit împăraţii, a schimbat El, Anonimul din iesle: inimi... În lumea întreagă, cuvântul “dar”, capătă sens, în acest sfârsit de an, de egoism, de uitare...Oamenii devin "dar" în priviri, în zâmbet, în vorbire...Chiar şi cei care nu cred în EL, trebuie să accepte că o astfel de schimbare vine din recele de afarădin anonimul privirilor, din nebăgarea în seamă a omenirii, din ura bigotilor, din prostia fanatismuluispre înăuntru: numele celor iubiţi, aniversarea unei speranţe, iubirea spre altul, ce îmi e aproape,sfărâmarea prejudecăţilor despre cel ce nu este ca mine... Şi totul merge din noaptea aceea, uitată atunci, spre ziua din înăuntrul fiecărui "buchet de humă", ce alege să fie mai spre cum a fost EL, acest născut să cânte în omenire iubirea... Drumuri prăfuite, coline uitate în prea mult zgomot, oameni sub cer dar nu cu priviri spre el, un el şi o ea, un tu şi un eu... Un ieri, regăsit atât de bine în astăzi... Un EL, în risipă de vorbire, în uitarea din spatele unui strigăt spre moarte al unor porci, în praful ce acoperă necitirea Scripturilor, caută loc pentru a şedea în inimi pline de egoism, de ambiţii, de ură, de indiferenţă, unde oaspetele nu mai are loc... Îi dăm un grajd... în credinţa unor deraiaţi ai sorţii, când casa este prea ocuptă cu Moşul înroşit, cu cadouri, cu multele bucate, cu vinul din belşug...Sărbătorim Crăciunul, dar uităm de Cel născut şi aniversat... Zidim monument acestei zile, dar nu mai ştim nimic din ce a făcut... Scriem cărţi despre El, dar îl cunoaştem atât de puţin... Vorbim despre EL, dar nu facem ce a făcut... Şi astfel, pentru a mia oară, un cor cântă, dar auzit de puţini, cerul e altfel, dar puţini îl mai privesc, case sunt multe, dar încă se naşte în grajduri ... şi suflet...

haos

Ninge… un alt fel de a spune haos… Vedeam in lumina farurilor, atat de mult alb, incat ma dureau ochii… Si fundalul de negru, al noptii, era zgariat de fulgi… Parca o mana vopsea cerul, prea negru pentru ginasia unui suflet, in bucati mici de alb... cat o lacrima... Haos... Ma intreb cum arata traseul unui fulg, din inaltul nestiutului... Cum in saltul lui simte caldura unei vrabiute, si stralucirea unei faclii... Cum tresare la privirea calda a unei iubiri, si cum simte daruirea, cand se opreste in palma ei, intinsa lui... Si acolo, aude tacerea unor cuvinte: Te iubesc sub sunetul de infinit adus de fugii de nea...

zdrobire...

Am invatat sa plang… E ceva nobil in aceasta… Fericirea isi are rolul ei spre albastru… dar plansul cred ca inseamna viata insasi… E nevoie de soare pentru atingerea unui obraz, pentru intoarcerea unei flori, pentru taria unei fiinte... Dar plansul cade in suflet ca o ploaie la timp potrivit...Aduce acea nevoie a intregii naturi: crestere... Uneori, printre clipe de imens soare, printre zambete de vara, ploaia e o delectare, asezandu-ti mersul sub picaturile ei... Dar alteori, toamna din sufletul cazut sub zile ploioase, raceste privirea spre maine, incetoseaza caldul din ieri, si te instraineaza de tine insuti... Si mersul firesc al naturii, il vad copie in viata mea... Dupa suficiente lacrimi, sufletul iti e iarna... Temperatura rece, parca n-a stiut niciodata ce inseamna soare. Si atunci, chiar si lacrimile ingheata... dar spre deplin: fulgi de zapada... Ranile prea adanci, simtamintele calde, ruinele de maine, sunt acoperite de zapada... Munti si dealuri, devin oceane de alb, sub privirea unui calator... Verdele din brazi se frange sub greutatea neprihanirii de pe ramuri, iar plansul devine un spectacol de o frumusete rara... Si acest rece cazut din fulgii de zapada, nu poate fi inmuiat decat de caldul unei maini deschise in daruire... Mi-ar placea ca intreaga existenta sa inghete aici, sub zambete de copii, si sub priviri de ingeri, ce schimba aceste lacrimi inghetate din intruparea sufletului zdrobit in ras de copil, in risipa de alb...

AU(TO)aniversare...

E o halta in mersul unui tren acest astazi… Ma simt straniu… Copacii care alergau acum s-au oprit.. Oameni care erau ai lor vin sa imi aniverseze oprirea… Oameni care au alta destinatie, doresc sa meraga cu mine… Dar ce e mai greu, e ca mi se mai adauga un vagon… Trenul vietii devine mai lung, si mai usor de observat… Insa clipa aceasta e atat de scurta… Anii vietii ne sunt niste halte, in drumul nostru spre moarte, sau spre nemurire… Oprirea e atat de scurta, incat nu poti decat sa citesti numele opririi, sa vezi ceva specific acestei opriri, pentru ca apoi, prin multele opriri prin care ai trecut si prin care vei trece, sa le uiti numarul… si specificul…si umbrele…
Ma simt in paradox astazi… Imi privesc radacinile care ma tintuiesc in ieri, imi aud scancetul in noaptea ce o vrem grabita spre alt an…dar briza unui maine imi mangaie trairea… Nicicand nu m-am simtit mai mult apartinand trecutului ca astazi, si nicicand nu m-am simtit mai mult apartinand viitorului ca astazi… Dupa aceasta zi, si culoarea anilor se schimba… Imi trag seva prin mainile ce cuprind pamantul unui apus, dar imi simt insamburirea aripilor in cerul unui rasarit… Zborul imi fascineaza gandul, dar radacinile imi tin viata… Si cum pot sa exist asa? Ma voi sfarama? Ma voi privi? Voi vietui? Probabilitate? Certitudine? Vointa? Toate se strang sub tampla, si toate incearca sa aiba timpul lor in mine… Gandurile imi cutreiera mintea obosita, dar tocmai oboseala aceasta imi demonstreaza trairea… Oare?...

macinare...

Scriu...Unii se aseaza pe ei in altceva, imprumutat din natura... Cand te asezi in spatele unei picaturi de ploaie pe o frunza de verde deplin –stiu ca-i dede fonie-, nu ai cum sa nu surprinzi... Sau cand asezi un sirag de fotografii cu inghetarea unei realitati din privirea unui geniu, realitati din imbratisarea unor iubiti, sau gingasia unui copilas, ma gandesc ca spui mai mult decat un altul.... ce isi simte creierul ca un vulcan, in care gem cuvinte nespuse... e mai simplu sa asez o fotografie... cat de simplu...
Dar cand erupe vulcanul acesta, sub care s-au adunat multe nopti pastrate la lumina unor cuvinte, sau, cum spunea si Teodoreanu, aceasta “moara in care se macina...” altfel-ul din cuvinte, fugi cat mai departe de oameni...nu ai cum sa nu te "insingurezi"...
Merg pe strada, citesc o stire, respir intr-o carte, si apoi, in inceputul unei seri, in umbra unui ras de copil, privesc praful, si pietrificarea vietii de sub lava, uitate de mult in imbratisarea de dupa eruptie... Cerul zilei, mai zgarie putin linistea, cu trairea unei amintiri, cu proaspatul unui sarut, cu atingerea unei priviri... Suficient deplin, in letargia “franturii de exist”...
Si nu e de mirare ca inca mai admiram Herculaneum si Vezuviu, dupa acel 79 de neingropat in istorie...