ce fain ar fi, ca la umbra unei seri, privita dispre univers spre pamant,
sa poti sa observi 'recele' unei stele ce trimite toata caldura ei
spre stralucire... iar ochiul ce priveste, muritorul, gaseste jertfirea
aceasta normalitate...
radacinile cuvintelor asezate aici, sunt asa de adanci, incat fiece aleasa plasmuire de altfel, cuprinsa in cuvinte, lasa rani, in locul unde odata era ceva din mine... lacrimi se saruta in belsug, sa panseze locul ramas... un suflet, ratacit prin altceva, sub avalansa de stiute cuvinte din genii necunoscute, sub aer inghetat din cauza putinei respiratii a privirii, care ar mai incalzi pasii lasati de titani... si cu strigatul geniilor din privirile obosite a entropie, ma vad, singur... "La umbra marilor stejari, nu creste nimic"... creatia, este ceva unic, prin alungarea in nimic, in niciunde... te pune fata in fata cu izvorul nemuririi,
ce atunci cand te apleci sa iti atinga fruntea, si sa iti sarute buzele, te izoleaza de tine insuti, de ce puteai fi, de ce esti... de ceilalti, de ieri, si te arunca in maine... ce maine strain...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu