E o halta in mersul unui tren acest astazi… Ma simt straniu… Copacii care alergau acum s-au oprit.. Oameni care erau ai lor vin sa imi aniverseze oprirea… Oameni care au alta destinatie, doresc sa meraga cu mine… Dar ce e mai greu, e ca mi se mai adauga un vagon… Trenul vietii devine mai lung, si mai usor de observat… Insa clipa aceasta e atat de scurta… Anii vietii ne sunt niste halte, in drumul nostru spre moarte, sau spre nemurire… Oprirea e atat de scurta, incat nu poti decat sa citesti numele opririi, sa vezi ceva specific acestei opriri, pentru ca apoi, prin multele opriri prin care ai trecut si prin care vei trece, sa le uiti numarul… si specificul…si umbrele…
Ma simt in paradox astazi… Imi privesc radacinile care ma tintuiesc in ieri, imi aud scancetul in noaptea ce o vrem grabita spre alt an…dar briza unui maine imi mangaie trairea… Nicicand nu m-am simtit mai mult apartinand trecutului ca astazi, si nicicand nu m-am simtit mai mult apartinand viitorului ca astazi… Dupa aceasta zi, si culoarea anilor se schimba… Imi trag seva prin mainile ce cuprind pamantul unui apus, dar imi simt insamburirea aripilor in cerul unui rasarit… Zborul imi fascineaza gandul, dar radacinile imi tin viata… Si cum pot sa exist asa? Ma voi sfarama? Ma voi privi? Voi vietui? Probabilitate? Certitudine? Vointa? Toate se strang sub tampla, si toate incearca sa aiba timpul lor in mine… Gandurile imi cutreiera mintea obosita, dar tocmai oboseala aceasta imi demonstreaza trairea… Oare?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu