urme...

Ce lasă-n urma lor pe cer
atâtea mii de păsări călătoare
de vremea işi acoperă
cu haină rece
caldura cea cuceritoare?

Ce are ploaia-n lacrimile ei
de face frunza dintr-un verde crud
în galben.. iar apoi maron
şi toate fără vreun creion
să le picteze moartea lor...?

Ce are toamna
de reușește să desprindă frunze
şi să le smulgă haina la copaci
parcă ar fi in junglă vraci
ce biruie şi vântul cel de vară
şi rupe frunze făr' să doară
decât privirea ce omoară
doar să răsară
în mine viaţă...
în tine dor...
de primavară?...

re...

Când zeii plâng şi ceru-i lună
Priviri spre mâine strălucesc tăcut
Ar fi un vis ce nu se mai amână
Şi zâmbet năpustit spre un sărut...

Sunt gânduri ce aşteaptă-a fi rostite
Şi ziua nu mai vrea a se opri
Sub nori se împletesc cuvintele şoptite...
Puţine ce vor şti a supravieţui...

Aştept ... şi dimineaţă încă mă rasfaţă
în tine, chip frumos furat din primăveri...
O poezie... şi pe verde se agaţă
Cuvintele... ce se acoperă din nou cu ieri...

Aleasă plăsmuire stă strivită în apusul
Unei aşteptări... ce nu ma infioară...
Păstrez în mine totul... Ce dulce e sărutul
Plutind pe cântul corzilor de pe vioară...

omagiu sub cer de 14...

Ne naștem și murim fără cuvânt
Le spun doar alții în ”aleasa” plăsmuire
Poate tăcerea ar fi fost un bun așezământ
Și mult mai înțeleaptă pomenire

Divinizăm când moarte ia de langa noi
Și curg cuvinte multe ca postfață
De ce nu avem fapte când eroi
Își macină în clipe a lor viață?

Când chiar pământul tace, noi vorbim?
Chiar nu-nvățăm nimic din grea durere?...
În clipe... va suna refren sublim
Căci viața ta, în noi, ne-o cere…