Nu-i timp să mai vorbim despre iubire…
E demodată
Și aduce lacrimi
E așezată sub un verde în șoptit
E ruginită sub priviri
Ce înainte s-au iubit…
E amintire…
Suntem găsiți ca vinovați
Sub cerul ce a strălucit în ieri…
Cu gând frumos spre infinit
Ne-am adunam în primăveri
Și imediat ne-am risipit…
Am tot sperat că în iubire
vom fi sculptați…
Și clipele ne macină în căutări
Iar ploaia ne e lacrimă și viață
Ne ducem tot spre nicăieri
Și ne mândrim că suntem cavaleri
Cu clipe înnodate-n fir de ață
Și în visări…
Mi-e dragă lacrima căzută timpuriu
În ea doar orizontul mi-este frate
Din moartea ei, răsare iar trăire
Și unora li-i dată s-o respire
Doar pentru mine a ramas departe
în nemurire...
în prea târziu…
