Scriu...Unii se aseaza pe ei in altceva, imprumutat din natura... Cand te asezi in spatele unei picaturi de ploaie pe o frunza de verde deplin –stiu ca-i dede fonie-, nu ai cum sa nu surprinzi... Sau cand asezi un sirag de fotografii cu inghetarea unei realitati din privirea unui geniu, realitati din imbratisarea unor iubiti, sau gingasia unui copilas, ma gandesc ca spui mai mult decat un altul.... ce isi simte creierul ca un vulcan, in care gem cuvinte nespuse... e mai simplu sa asez o fotografie... cat de simplu...
Dar cand erupe vulcanul acesta, sub care s-au adunat multe nopti pastrate la lumina unor cuvinte, sau, cum spunea si Teodoreanu, aceasta “moara in care se macina...” altfel-ul din cuvinte, fugi cat mai departe de oameni...nu ai cum sa nu te "insingurezi"...
Merg pe strada, citesc o stire, respir intr-o carte, si apoi, in inceputul unei seri, in umbra unui ras de copil, privesc praful, si pietrificarea vietii de sub lava, uitate de mult in imbratisarea de dupa eruptie... Cerul zilei, mai zgarie putin linistea, cu trairea unei amintiri, cu proaspatul unui sarut, cu atingerea unei priviri... Suficient deplin, in letargia “franturii de exist”...
Si nu e de mirare ca inca mai admiram Herculaneum si Vezuviu, dupa acel 79 de neingropat in istorie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu