Cuib...

Privesc
zăpada
ce se ține agățată-n ramuri
Odată cu căderea ei
se pierde-n albul prea comun
pășit de noi cu nepăsare...
dar cuibărită-n deget de copac
păstrează taină
privirii
a doi necunoscuți
uitați și ei
pe margine de an...

și rugă este
cuibul de zăpadă
ce se înalță
înspre cer de amândoi
și în a timpului cascadă
o să rămână
amintire spre apoi...
o ramură de primăvară
cu gust de noi...