Nemuritori

Sunt trist că mediocritate
Respiră oamenii în orice vreme
Şi-n ei găsesc cuvinte moarte
În timp ce viaţa tot le geme...

Îmi simt în mâini ţărâna curdă
Ce ţine-n ea un strop de viaţă
Şi nu ne trebuie un dumnezeu
s-aşterne-n nori o dimineaţă...

sunt oameni ce inspiră doar rugină
banale gânduri, simple vieţi
infatuare în grăunte de ruină
colibe, stuf... şi-n praf, pereţi...

o zi în care timpul lor iar moare
fără să fie-n ei strivit genune
cadavre calde sub un soare
ce a pierdut din ei, minune...

şi-n gânduri, noapte stă de veghe
cuvinte-şi plâng căutătorii
ce-nmuguresc privirea-n gene
şi strălucesc în aripi muritorii...

în ei cuvântu-nseamnă viaţă
pe lacrimile lor şi toamna pune dor
în ei şi moartea dă culoare
pe versul unui călător...

din talpa lor ia seva răsăritul
tristeţea lor se simte sărbătoare
în urma lor, îşi are loc iubitul
iar lacrima li-i curcubeu în zare...

în suflet toamna le e dimineaţă
şi iarna e zenit într-un pustiu
în care cactuşii din gheaţă
sărută cerul pământiu...

şi astfel într-a lor murire
ne risipim din azi mai înspre ieri
să ştie taina colbului din rouă
că-n ea trăit-au luciferi...